Cultura Wietenberg

Este denumită aşa după eponimul săsesc al Dealului Turcului de lângă Sighişoara, judeţul Mureş. Răspândită în bazinul mijlociu al Mureşului, de unde s-a extins şi în sud-vestul Transilvaniei, iar spre nord-vest au intrat în contact cu purtătorii culturii Otomani şi la sud-est cu cultura Tei.

Geneza culturii este destul de controversată, dar se presupune că s-a formant pe fondul mai vechi Coţofeni şi Glina III-Schneckenberg; elemente ceramice striate (grupul Jigodin) la care se adaugă elemente receptate de la culturile Tei, Monteoru şi Otomani.

Cultura Wietenberg a evoluat de-a lungul a trei faze, iar sfârşitul ei fiind în legătură cu pătrunderea în zona intracarpatică a comunităţilor de tip Noua.

Economia este bazată în special pe creşterea vitelor, dar o pondere însemnată o are şi agricultura. Aşezările au un caracter stabil, fiind aşezate de regulă în poziţii înalte, descoperinu-se peste 300 de aşezări Wietenberg în Transilvania. Din inventarul acestor aşezări s-au găsit unelte şi arme din piatră şi silex, dar multe din bronz, în special arme, ceea ce demonstrează o dezvoltare extraordinară a metalurgiei bronzului – centrul metalurgic carpatic – dar şi carcterul războinic al acestor comunităţi, unele dintre aceste arme (săbiile şi topoarele cu disc) erau foarte frumos decorate, dintre motivele geometrice se regăsesc cele spiralice, unele putând fi puse în legătură cu cultele uraniene, solare (venerarea Cerului şi a Soarelui). În aria acestei culturi au fost descoperite obiecte de aur (topoare votive, piese de podoabă) aşa cum e cazul tezaurului de la Ţufalău, judeţul Covasna.

În ceea ce priveşte ceramica se remarcă bogăţia repertoriului de forme, ceşti cu una sau două torţi, străchini, unele cu buza curbată, bogat decorate.

Viaţa spirituală, dovedită de prezenţa decorului ceramic, discuri solare, spirale alergătoare, cruci înscrise în cercuri (decoruri ce pot sugera şi legături cu lumea miceniană), chiar putându-se vorbi de manifestări religioase – descoperirea unor măsuţe-altar în regiunea aşezării eponime de la Dealul Turcului şi aşezarea fortificată de la Oarţa de Sus, judeţul Maramureş.

Ritul funerar este cel al incineraţiei, iar într-o foarte mică măsură este utilizată şi înhumaţia, aşa cum întâlnim la Pianu de Jos (Alba), Bistriţa, etc..

 Sursa: Ovidiu Cotoi, Curs Istoria veche a Romaniei