Contrareforma

În pofida aspiraţiilor credincioşilor şi a câtorva reuşite izolate, Biserica romană s-a dovedit incapabilă să promoveze şi să realizeze ea însăşi profunda reformă religioasă atât de aşteptată: ea are loc în afara şi împotriva ei. Cu toate acestea, Roma se hotărăşte în sfărşit să ia atitudine, începând cu 1540. Din această cauză, acţiunea întreprinsă este în acelaşi timp contrareformă şi reformă catolică: contrareformă, adică reacţie de apărare (nu numai doctrinară, dar deseori violentă) faţă de poziţiile adoptate de cei pe care-i numim, începând din 1530, protestanţi; reformă catolică, adică răspuns original dat aşteptării credincioşilor şi comparabil în această privinţă diferitelor reforme protestante.

În afara creării Companiei lui Isus de către Ignacio de Loyola, partea cea mai importantă a acestei opere e realizată de conciliul de la Trento, reunit în 1545, la iniţiativa papei Paul III. Conciliul, care-şi ţine ultima sesiune în 1563, după mai multe întreruperi şi reluări, defineşte mult mai limpede decât până atunci punctele dogmei puse în cauză de protestanţi, condamnându-i pe aceştia fără echivoc. El reafirmă rolul faptelor în mântuire, locul Tradiţiei, alături de Biblie, ca element al Revelaţiei, caracterul sacru al membrilor clerului, existenţa a şapte sacramente, valoarea cultului sfinţilor, mai ales cel al Fecioarei. În privinţa disciplinei, condamnă abuzurile, cum sunt nonrezidenţa episcopilor ori cumulul mai multor funcţii episcopale, menţine celibatul ecleziastic şi latina ca limbă liturgică, recomandând, mai ales, întemeierea câte unui seminar în fiecare dioceză pentru formarea morală, intelectuală şi religioasă a viitorilor clerici, cu scopul de a-i face mai apţi să transmită credinţa prin catehism şi predică.

Condamnarea fără drept de apel a protestantismului pronunţată de conciliu şi autoritatea sporită pe care o dobândeşte papalitatea în urma succesului înregistrat de acesta sfârşesc prin consacrarea divizării lumii creştine occidentale. Spre 1600, unei Europe rămase catolice, i se opune - în afara unei Europe ortodoxe la est – o Europă protestantă, sub formă fie luterană, fie calvinistă, fie anglicană. Această divizare se menţine în veacurile următoare, în pofida încercărilor de reunire, marcând profund sensibilitatea colectivă a popoarelor europene - după cum trecuseră la protestantism ori rămăseseră credincioase Romei.

Sursa:  Corneliu Gabriel Badarau,  Europa moderna