Obligatii si contracte in evul mediu romanesc

În sistemul popular, obligațiile rezultau din evenimentele cardinale în viața omului: naştere, nuntă, zestrea şi claca fiind, de asemenea, forme tradiționale de obligații. În altă ordine de idei, Legea Ţării consacra răspunderea personală, deşi s-a păstrat şi tradiționala răspundere solidară a obştii pentru faptele membrilor săi în materie fiscală, penală etc. În sistemul de impozit numit cisla, satul era impus la plata unei sume globale, repartizată apoi pe gospodării, după puterea lor economică. După întemeierea statelor, unele atribuții ale obştilor în soluționarea faptelor penale au trecut în competența aparatului de stat. Pentru infracțiuni grave (omucidere) se aplicau amenzi grele – deşegubine, constând dintr-un mare număr de vite – suportate de întregul sat dacă acesta nu putea preda pe vinovat.

Principalele contracte întâlnite sunt:

a. donația. Donatorii puteau fi domnul, regele ungur, apoi principele pentru Transilvania, persoane private, dar cu confirmarea domnului, în calitatea sa de emitent. În Transilvania, concomitent cu domeniul primit, beneficiarul obținea şi calitatea de nobil.

b. schimbul putea să aibă ca obiect pământul, dar şi persoane – țărani şerbi şi robi.

c. împrumutul consta în special în sume de bani, garantate cu bunuri imobiliare (zălog).

d. contractul de vânzare-cumpărare - ocupa primul loc, având ca obiect pământul, deşi au fost destul de rar în Ţara Românească şi Moldova; în condițiile proprietății funciare condiționate, şi persoanele (țăranii liberi care îşi vindeau stăpânilor feudali libertatea, devenind rumâni şi vecini, precum şi robii) puteau fi obiect de vânzare. În sistemul popular acționa dreptul de protimisis – întâietatea la vânzare a rudelor şi vecinilor. Elementele esențiale ale contractului de vânzare-cumpărare erau consimțământul, obiectul tranzacției şi prețul. Consimţământul nu trebuia viciat prin silă; vânzarea încheiată sub imperiul dolului sau a erorii era lovită de nulitate. Obiectul vânzării (de obicei pământul) era determinat în contract prin semne de hotar, menționându-se uneori şi suprafața. Preţul vânzării era menționat în bani (aspri, taleri, florini etc.), dar şi în natură (vite, cereale, miere, vin etc.). Prețul se plătea integral în momentul convenției, dar uneori şi parțial, cu achitarea arvunei şi constituirea unui zălog, constând în bunuri mobile şi imobile, din şerbi cu delnițele lor şi cu implicarea unor garanți numiți chezaşi.

Forma de încheiere a contractului se făcea în scris sau verbal, dar întotdeauna în prezența martorilor, aldămăşarilor şi chezaşilor. Zapisul (actul între particulari) cuprindea numele părților, martorilor, aldămăşarilor, forma de plată, zălogul etc. Hrisovul domnesc de întărire a vânzării se putea obține şi ulterior încheierii contractului, în baza prezentării zapisului. Actele scrise distruse sau pierdute puteau fi reconstituite de către domn şi sfatul domnesc pe bază de martori şi jurători. Alte contracte consensuale erau cele de închiriere: de locuințe şi servicii (contracte de antrepriză, constând în angajarea de forță de lucru calificată); contracte de arendare: de pământ, vămi, dijme, târguri, prăvălii; contracte de asociere.

Din necesitatea asigurării publicităţii actelor, îndeosebi la vânzare-cumpărare, s-a apelat la procedeul aldămăşarilor, pentru ca participanții la mica petrecere cu băutură dată de cumpărător să păstreze în memorie amintirea contractului şi să fie eventualii martori în caz de litigiu. Datul mâinii şi jurământul părților erau practici care, încălcate, puteau avea urmări nefaste în credința populară. 

Sursa: Gabriel Ungureanu, Istoria dreptului romanesc