Capitulatiile

Istoria raporturilor ţărilor române cu Poarta atestă faptul că, pe lingă numeroasele  confruntări militare, domnii români au negociat cu otomanii, au semnat unele tratate în care s-a prevăzut un statut special, autonom, nu de provincii otomane obişnuite unde toată autoritatea era exercitată de otomanii. O asemenea stare de lucruri nu a fost ceva specific doar pentru raporturile româno-otomane, ci un fapt bine cunoscut în lumea islamică încă din secolul al VII-lea.

Instaurarea suzeranităţii otomane în ţările române a fost un proces îndelungat şi a decurs în perioade diferite în Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Dacă în Ţara Românească instaurarea suzeranităţii otomane a avut loc încă în prima jumătate a secolului al XV-lea, în Moldova începutul acestui proces este pus în anul 1456, cînd ţara acceptă plata tributului, iar în Transilvania abia în 1541. Recunoaşterea oficială a suzeranităţii otomane a fost făcută prin nişte acte scrise, care în istoriografie sunt numite "capitulaţii" (de la cuvîntul latin capitulare - a se înţelege, a încheia un tratat).

"Capitulaţiile" ţărilor române cu Poarta, prin care ele au obţinut anumite privilegii, au fost acordate de către sultani cu ocazia încetării ostilităţilor militare şi acordul de a plăti otomanilor haraci. în pofida faptului că după formă ele erau diplome sultanale, "capitulaţiile" au prezentat, prin esenţa lor, tratate politice internaţionale negociate, cu obligaţii reciproce ale părţilor. Ele au stabilit statutul politico-juridic al ţărilor române care, în esenţa sa, era un statut de autonomie.

Cu toate că, pe parcursul timpului, otomanii au căutat să limiteze acest statut, în esenţa sa, el a fost menţinut întotdeauna. În linii mari, în evoluţia raporturilor Ţării Româneşti şi a Moldovei cu Poarta pînă la începutul secolului al XVIII-lea, se evidenţiază două etape. Prima etapă cuprinde perioada de pînă la mijlocul secolului al XVI-lea, cînd aceste ţări şi-au păstrat atributele suveranităţii, printre care dreptul de a face pace şi război, de a trimite soli şi de a încheia tratate. A doua etapă începe în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cînd ţările române au intrat sub un control mai strict al Porţii şi, în viziunea otomanilor, au încetat a mai fi subiecte de drept international.

Statutul de ahd (casa armistiţiului, casa păcii) a fost statutul politico-juridic al ţărilor române în sistemul Imperiului Otoman. El a fost definit în istoriografie şi cu termenii "vasalitate" şi "suzeranitate", subliniindu-se însă faptul menţinerii autonomiei ţărilor române.

Statutul de ahd prevedea:

- păstrarea domniei de rit creştin, după alegerea prealabilă a candidatului "de către ţară", din sînul unei familii autohtone cu drepturi la tron, şi confirmarea lui de către padişah;

- conservarea deplină a "drepturilor şi libertăţilor" ţării, a "legilor şi credinţei, după datina cea veche, cu alte cuvinte autoguvernarea şi autoadministrarea, fără nici un amestec otoman";

- plata haraciului, peşcheşului către sultan şi marii săi dregători;

- domnul urma să fie "prieten prietenilor şi duşman duşmanilor" padişahului, adică să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii şi să furnizeze informaţii şi detaşamente auxiliare în caz de nevoie; la rîndul său, Poarta era obligată să "apere" şi să protejeze ţara de orice agresiune externă;

- schimbul reciproc de negustori, fugari şi prizonieri.

Acest statut îl primeau numai ţările dobîndite prin tratat. Celelalte, cucerite cu sabia, nu puteau beneficia de el. Aşadar, statutul de ahd a fost statutul politico-juridic al ţărilor române în sistemul Imperiului Otoman. El a fost definit în istoriografie şi cu termenii "vasalitate" şi "suzeranitate", subliniindu-se însă faptul menţinerii autonomiei ţărilor române. 

Sursa:  Ion Eremia, Istoria romanilor