Teritorii româneşti sub administraţie otomana în secolul al XVI-lea – începutul secolului al XVIII-lea

Izvoarele care reflectă raporturile româno-otomane consemnează obligaţia Porţii de a păstra integritatea teritorială a ţărilor române şi de a le proteja de invaziile străine. Cu toate acestea, ea a fost permanent încălcată. Drept rezultat al campaniei otomane din 1538, Poarta a anexat de la Moldova oraşul Tighina şi partea de sud a regiunii dintre Nistru şi Prut – Bugeacul, unde se stabilesc tătarii. De asemenea, denumirea oraşului Tighina a fost schimbată în Bender şi aici a fost creată o raia otomană. Şi tot în urma acestei campanii a fost formată raiaua Brăila.

Politica de anexare a teritoriilor româneşti de către Poartă a fost continuată şi în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Ca rezultat al expediţiei otomane din 1552, în Transilvania a fost format un nou paşalîc cu centrul la Timişoara. Ulterior, la 1595, a fost formată raiaua cu centrul la Ismail, iar la 1622, raiaua cu centrul la Reni.

Aşadar, către mijlocul secolului al XVIII-lea, imense teritorii româneşti erau înstrăinate: întreaga Transilvanie era supusă Habsburgilor, turcii şi tătarii ocupau în regiunea Nistru - Prut circa 55, 7 % din întreg teritoriul regiunii, ceea ce alcătuia 27,2% din teritoriul întregii ţări. Este de remarcat că hotarul dintre Moldova şi raialele otomane nu a fost fix. Unii domni reuşeau să recupereze o parte din teritorii. De exemplu, în anii 1541-1542, Petru Rareş reuşeşte să recupereze o porţiune de pămînt unde erau aşezate 26 de sate (iniţial 35), dar cu condiţia ca haraciul să fie mărit. Mai tîrziu, în 1574, Petru Şchiopul, de asemenea, reuşeşte să obţină cîteva sate, dar tot cu preţul măririi haraciului.

Considerate teritorii cucerite cu sabia, raialele şi paşalîcurile au fost apreciate dar alislam. Dreptul internaţional musulman ne oferă un răspuns destul de clar referitor la situaţia din asemenea zone: "Dacă imamul supune o regiune prin forţa armelor, atunci el, la viziunea sa, împarte teritoriul ostaşilor sau lasă stăpînilor anteriori (în acest caz lor li se lasă averea necesară pentru agricultură), impunîndu-i la djizye (capitaţie, impozit pe persoană) şi haraci (impozit pe pămînt) pentru pămîntul care este declarat vacuf (vacuf se numeşte un asemenea obiect asupra căruia nimeni nu are drept de proprietate, fiindcă acest drept este transmis lui Dumnezeu, oamenii au numai dreptul de folosinţă) în folosul ostaşilor, şi deci nu se împarte între ei, sau deportîndu-i pe proprietarii anteriori, aduce în locul lor pe alţii de la care iau haraci şi djizye, dacă ei sînt necredincioşi, ori desetină, dacă ei sînt musulmani".

Este de remarcat faptul că teritoriile româneşti ocupate de otomani nu au constituit un obiect de colonizare pentru otomani. Musulmanii aduşi au populat numai oraşele, satele au continuat să fie populate de români. Bugeacul devine o zonă de mişcare permanentă a tătarilor. Populaţia locală a fost redusă la o stare de inferioritate, numită cu cuvîntul raia (turmă). Ei nu aveau dreptul să poarte arme, să folosească vestimentaţie turcească etc.

Localnicii şi-au păstrat dreptul de judecată după obiceiurile şi legile lor. Otomanii au acordat populaţiei creştine autonomie administrativă şi religioasă: ei aveau aleşii lor care le reprezentau interesele pe lingă autorităţile otomane. În pofida faptului că dreptul internaţional musulman prevedea ca bisericile din teritoriile cucerite cu sabia să fie transformate în locuinţe, în teritoriile româneşti ocupate de turci şi tătari s-a menţinut biserica creştină. Biserici creştine erau la Căuşeni, Chilia, iar la Brăila se afla reşedinţa unui mitropolit. În raialele otomane create pe teritoriile româneşti, o parte din pămînt a fost transformat în vacuf, cealaltă parte a rămas în proprietatea statului sau a fost împărţită marilor dregători otomani, domenii cunoscute cu numele de hasuri (proprietăţi funciare mari), ziameturi (proprietăţi funciare mijlocii) şi timaruri (proprietăţi funciare mici).

Administraţia otomană instaurată pe teritoriile româneşti îşi exercita funcţiile numai asupra populaţiei islamice. Creştinii, dacă îşi plăteau la timp impozitele şi nu se răsculau, erau lăsaţi în pace.

În fruntea provinciei se afla beglerbeiul (paşa, vaii) – guvernatorul, care dispunea de toată puterea militară şi civilă, urmat de defterdar (responsabil de funcţie), serascher (conducătorul militar), kadi (deţinea în carăle sau cadilîc-uri funcţii administrative, judecătoreşti şi religioase). Ultimul era ajutat de un naib. Administrarea oraşelor se efectua de un kehaia, ajutat de serdarul de ieniceri, subaşi (şeful poliţiei) şi muhtesib (contabil).

 Ion Eremia, Istoria romanilor