Ţara Românească în prima jumătate a secolului al XVI-lea

În primii ani ai secolului al XVI-lea, în fruntea Ţării Româneşti a continuat să se afle Radu cel Mare. În timpul domniei lui, suzeranitatea otomană s-a manifestat mai accentuat, tributul mărindu-se de la 8 la 12 mii de galbeni, domnul trebuia să meargă în fiecare an la Poartă. Plus la aceasta, în anul 1505 sultanul a trecut sub controlul Porţii vămile de la Dunăre, aflate anterior în stăpînirea domnului muntean şi a cerut restituirea a 4-5 mii de oameni care ar fi trecut din Imperiul Otoman în Ţara Românească.

          În condiţiile creşterii pericolului otoman, în 1507 Polonia şi Ungaria semnau un tratat prin care se obligau să-1 sprijine pe domnul Ţării Româneşti în cazul unei năvăliri turceşti. Ca urmare a acestui tratat, în decembrie 1507 Radu semna un tratat de pace veşnică cu Sibiul şi cu cele şapte scaune săseşti din Ardeal: - părţile se obligau la ajutor reciproc pentru a împiedica năvala otomanilor în Transilvania sau Ţara Românească; - dacă un duşman mai puternic l-ar sili pe voievodul muntean să părăsească ţara, să se poată adăposti el, familia şi boierii în orice oraş sau cetate din districtele săseşti; - saşii nu vor permite aflarea la ei a vreunui pretendent a voievodului muntean.

După moartea lui Radu cel Mare (aprilie 1508), o parte din marii boieri susţinuţi şi de regele Ungariei au intenţionat să instaleze în scaunul Ţării Româneşti pe un fiu al lui Basarab Ţepeluş (1477-1481), dar o pondere puternică în viaţa politică a Ţării Româneşti o aveau boierii Craioveşti, care nu agreau politica Ungariei în Ţara Românească şi nici intenţiile unor domni de a se apropia de Ungaria. Drept rezultat, în Ţara Românească domn devine Mihnea cel Rău (1508 - 1509).

În timpul domniei lui Mihnea, situaţia ţării s-a agravat şi mai mult. Pe la sfîrşitul lunii iulie - începutul lunii august regele Poloniei Sigismund îl informa pe Vladislav al Ungariei că "noul domn al Ţării Româneşti altfel se poartă către Maiestatea voastră şi către alţi principi creştini decît cum se cuvine şi cum obişnuiseră predecesorii lui. Într-adevăr am fost înştiinţat că încearcă să introducă în ţară o armată din Turcia, ca şi legile şi religia turcească". Probabil în legătură cu aceste temeri, Mihnea-Vodă, în două scrisori din septembrie şi noiembrie 1508, încredinţa pe sibieni şi saşi că le este prieten şi bun vecin.

În scaunul Ţării Româneşti a fost instalat un frate al lui Radu cel Mare, Vlad cel Tînăr (1510-1512). În august 1511, el recunoaşte supremaţia regelui Vladislav al Ungariei şi se pronunţă împotriva otomanilor. Această acţiune a provocat nemulţumirea boierilor care din nou se adresează otomanilor. La începutul anului 1512, trupele otomane conduse de Mehmed-beg au intrat în Ţara Românească, domnul a fost prins şi decapitat.

În aceste condiţii, Neagoe Basarab "a legat haraci la turci", după cum informează cronica lui Radu Popescu, şi în septembrie 1515 domnul muntean merge la Constantinopol pentru a prezenta personal sultanului omagiul de vasalitate. O altă direcţie a politicii externe a lui Neagoe Basarab a fost menţinerea relaţiilor diplomatice cu ţările creştine, în primul rînd cu Ungaria. În martie 1517, Neagoe Basarab semnează un tratat cu Ungaria conform căruia: - braşovenii puteau face comerţ numai în trei oraşe: Tîrgovişte, Cîmpulung şi Tîrguşor, în alte locuri le era interzis; - în caz că turcii vor trece prin Ţara Românească cu gînd să atace Ungaria, Neagoe Basarab se obliga "dacă ni se va părea că putem sta înaintea lor, ca să-i oprim, apoi să stăm", "iar dacă vom vedea că nu puteam sta înaintea lor" să dăm de ştire regelui şi braşovenilor. Cîteva luni mai tîrziu, în iulie 1517 regele Ludovic îi dăruia lui Neagoe Basarab domeniul Geoagiului în comitatul Hunedoara, ca loc de refugiu în caz de nevoie. Din timpul domniei lui Neagoe Basarab, avem primele ştiri despre legăturile Ţării

Româneşti cu Veneţia (1518). O solie munteană era acolo pentru stabilirea unor relaţii de amiciţie.

Către anul 1522 situaţia în Ţara Românească se agravase definitiv. Logofătul Stoica, care se afla la Istanbul şi cunoştea intenţiile otomanilor de a transforma Ţara Românească în paşalîc, se adresează, conform afirmaţiilor autorului Letopiseţului Cantacuzinesc, "la toţi boiarii ca să ridice domn mai curînd pe Radul-Vodă din Afumaţi, pentru că piare ţara de turci. Întraceia curînd s-au adunat boiarii toţi şi mari şi mici şi toată curtea au rădicat domn pe Radul-Vodă din Afumaţi".

În lupta antiotomană, Radu de la Afumaţi era ajutat de oraşele din Transilvania cu care avea încheiate înţelegeri. Aşa, într-o scrisoare din 1522, adresată judeţului şi pîrgarilor Braşovului, el cere ajutor împotriva turcilor, referindu-se la înţelegerea de mai înainte "că ne-aţi şi făgăduit ca să ne trimiteţi ajutor în orice vreme a fi". În august 1522, Radu e nevoit să fugă în Ardeal. În toamna aceluiaşi an, în octombrie, el se întoarce, ajutat de Ian Zapolia, şi în lupta de la Bran obţine biruinţă. Lupta Ţării Româneşti sub conducerea lui Radu de la Afumaţi împotriva otomanilor i-a silit pe aceştia să respecte autonomia ţării şi să-1 recunoască pe Radu domn.

Radu de la Afumaţi intervine şi în luptele din Transilvania dintre Ian Zapolia şi Ferdinand. La început îl susţine pe Zapolia, susţinut şi de otomani, dar, ulterior, începe negocierile cu Ferdinand I. Radu a acceptat să fie mediator în negocierile habsburgico-otomane, dar domnul ajunge la un conflict cu boierii, care complotează împotriva lui. Domnul încearcă să fugă din ţară, dar nu reuşeşte – este prins la Rîmnic şi decapitat.

Noul domn al Ţării Româneşti, Moise-Vodă (1529-1530), a avut o orientare prohabsburgică. Cu toate că şi el intră în Transilvania cu trupe, oastea lui nu participă la lupte. Pacea din august 1529 prevedea recunoaşterea lui Ferdinand I rege al Ungariei, în cazul în care el ar obţine victorie asupra lui Zapolia. Însă orientarea prohabsburgică a domnului nu a fost sprijinită de boieri, care l-au asasinat.

Dintre domnii ulteriori doar Radu Paisie (1535-1545) luă o atitudine antiotomană. Legăturile lui Radu Paisie cu imperialii au dus la bănuieli din partea Porţii precum că nu este fidel, el a fost chemat de sultan şi surghiunit în Egipt, unde a şi murit.

Unii dintre domnii ulteriori (Mircea Ciobanul (1545-52; 1553-1554; 1558-1559), Pătraşcu cel Bun (1554-1557)) au mai informat Habsburgii despre mişcările trupelor otomane, dar la o alianţă antiotomană nu s-a ajuns.

 Sursa: Ion Eremia, Istoria romanilor