Razboaiele medice

Cauzele acestui îndelungat conflict trebuie căutate în tendinţa imperiului persan de a-şi spori teritoriul pe seama prosperelor cetăţi greceşti. Pretextul a fost oferit de revolta cetăţilor ioniene. Aceste cetăţi, situate în vestul Asiei Mici, au intrat în cadrul Imperiului persan după anul 546, când regele Cyrus al II-lea a anexat Lydia, care includea şi cetăţile greceşti din vestul Asiei Mici.

Deşi dominaţia persană asupra cetăţilor greceşti era suportabilă din punct de vedere economic, acestea nu au acceptat niciodată pierderea libertăţii lor. Profitând de un anumit context favorabil, cetăţile ioniene au hotărât să declanşeze revolta antipersană în anul 499 a.C. În fruntea acestei răscoale se afla Miletul, condus de tiranul Aristagoras. Răsculaţii au solicitat sprijin din partea cetăţilor greceşti din Grecia propriu-zisă, dar răspunsul a fost puţin încurajator. Numai Athena şi Eretria au trimis în sprijinul răsculaţilor o mică escadră cu circa 2000 de luptători. Sparta a refuzat să-i sprijine pe răsculaţi. De la început, răscoala a cuprins nu numai cetăţile ioniene ci şi oraşele greceşti din Bosfor, Hellespont, Caria, Rhodos şi Cypru, răsculaţii reuşind să înlăture dominaţia persană în vestul Asiei Mici. Dar în anul 494 a.C., perşii mobilizează mari forţe în Asia Mică şi, sprijiniţi de o puternică flotă, îi înving pe răsculaţi. Miletul este în bună parte distrus, aceeaşi soartă având-o şi alte cetăţi răsculate, perşii reinstaurând dominaţia lor în vestul Asiei Mici.

După înfrângerea revoltei ioniene, regele Darius I a vrut să-i pedepsească pe susţinătorii insurgenţilor şi a început o nouă campanie militară împotriva Greciei, care deschide, de fapt, războaiele medice. Acestea au 3 etape: prima expediţie persona (492 a.C.), cea de a doua (490 a.C.) şi cea de a treia (480 a.C.).

Prima etapă a constat în ofensiva persană în Peninsula Balcanică. Perşii, conduşi de generalul Mardonios, au reuşit să cucerească unele regiuni de coastă ale Traciei şi să oblige pe regele Macedoniei să devină aliat al perşilor. Campania terestră a fost sprijinită de o puternică flotă care trebuia să supună cetăţile greceşti insulare şi să ameninţe Grecia. Flota nu a reuşit să-şi îndeplinească misiunea deoarece a fost distrusă de o puternică furtună în apropierea muntelui Athos. Cea de a doua expediţie persană, condusă de generalii Datis şi Artaphernes, nu a avut mai mult succes. Perşii au debarcat în Attica, dar la Marathon au fost înfrânţi de armata atheniană, mult mai puţin numeroasă, condusă de Miltiades cel Tânăr, care a devenit eroul naţional athenian (490 a.C.). După victoria de la Marathon, prestigiul Athenei a crescut foarte mult. În anii care au urmat, la Athena s-au conturat două grupări politice care se deosebeau mai ales prin maniera în care urma să fie purtat războiul cu perşii. O grupare, condusă de Themistocles, considera că, pentru a asigura victoria, athenienii trebuiau să se sprijine mai ales pe o flotă puternică. Cea de a doua grupare, condusă de Aristides, credea că era nevoie în primul rând de o puternică armată de uscat, care să poată să înfrângă marea armată persană. Pentru moment, gruparea condusă de Themistocles a avut câştig de cauză, şi Athena a pus în operă construirea unei mari flote de război.

În anul 486, după moartea lui Darius I, la conducerea Imperiului persan vine regele Xerxes. În primii ani de domnie, regele persan s-a confruntat cu numeroase răscoale care au cuprins imperiul. După înfrângerea acestor răscoale, în 481 a.C., Xerxes reia planul lui Darius de a cuceri Grecia, pentru a restabili prestigiul Ahemenizilor, grav afectat de insuccesele de până atunci din războiul cu grecii. Perşii mobilizează forţe uriaşe pe care le trec în Peninsula Balcanică.

În faţa acestei noi ameninţări persane, grecii hotărăsc să nu se supună. A fost convocat la Corinth un congres panhellenic, în anul 481 a.C., unde s-a hotărât crearea unei symahii (=alianţă militară defensivă) la care cetăţile participante trebuiau să participe cu contingente militare. Conducerea militară a acestei alianţe a fost încredinţată Spartei. În conformitate cu planul de operaţiuni al alianţei, perşii trebuiau să fie împiedicaţi să ajungă în Grecia centrală prin strâmtoarea de la Thermopile. Planul nu a reuşit, însă, deoarece perşii, ajutaţi de un trădător, au reuşit să evite strâmtoarea şi să cadă în spatele contingentului spartan, condus de regele Leonidas, care a fost nimicit (iulie 490 a.C.). După această victorie, perşii cuceresc Grecia centrală (Beoţia şi Attica), obligând pe athenieni să-şi părăsească cetatea pentru a se stabili în Salamina, Egina şi Troizen. Succesul perşilor a fost însă de scurtă durată, deoarece ei au fost înfrânţi în lupta navală de la Salamina (28 sept. 480 a.C.), fiind nevoiţi să-şi retragă flota spre Hellespont, iar armata de uscat în Thessalia. În anul următor, perşii ocupă din nou Athena pe care o jefuiesc.

Sfârşitul războaielor medice au fost marcate de bătălia de la Plateia din Beoţia (4 august 479 a.C.) şi de bătălia navală de la Mycale, din apropierea coastelor Asiei Mici, în care grecii au fost victorioşi. Încheierea oficială a războiului va fi mult mai târziu, în anul 449 a.C., prin pacea lui Callias.

După anul 479 a.C., perioada de timp care se întinde până în anul 431 a.C. este cunoscută în istoriografie sub numele de Pentekontaietia, adică perioada de aproximativ de 50 ani care s-au scurs între încheierea războaielor medice şi începutul războiului peloponnesiac. Această perioadă poate fi caracterizată, în general, ca fiind aceea în care contradicţiile dintre cetăţile greceşti, grupate în cele două ligi, peloponnesiacă şi de la Delos, s-au acutizat, devenit de nerezolvat pe cale paşnică. 

Sursa: Mihail Vasilescu, Curs istorie antica universala