Etruscii

Dintre populaţiile din Italia care, înaintea Romei, au jucat un rol important etruscii sunt cei mai reprezentativi. Etruria se află la nord de Latium, învecinându-se către est şi nord est cu teritoriile locuite de celţi, iar în nord cu cele ale ligurilor. Etruscii erau denumiţi de greci tyrrhenieni, de unde şi numele Mării Tyrrheniene care s-a păstrat până astăzi, iar de romani tusci sau etrusci, de unde şi numele de Toscana de astăzi.

În antichitate, erau mai multe opinii în legătură cu originea acestei populaţii. După unele, ei ar fi fost identificaţi cu populaţia mitică a pelasgilor şi originari din Grecia; după Herodot şi cei care l-au urmat, ei ar fi fost originari din Lydia; după Dionysios din Halicarnas, ei erau autohtoni. Cercetătorii moderni consideră că la formarea etnosului etrusc au concurat elemente etnice cu origini diferite, dar că, în esenţă, procesul etnogenezei acestui popor este un fenomen ce a avut loc în Italia. Limba etruscă, deşi este cunoscută prin numeroase inscripţii, nu este încă descifrată. După toate probabilităţile, ea este o limbă neindoeuropeană.

Civilizaţia etruscă se individualizează, printre celelalte civilizaţii contemporane din Italia, către începutul secolului al VIII-lea. Etruscii nu au constituit niciodată un stat unitar, ci erau mai multe oraşe –state, asemănătoare cu cele greceşti. Printre cele mai însemnate cetăţi etrusce erau Tarquinia, Caere, Vei, Vulci, Vetulonia, Volsini, Volterra, Clusium, Cortona, ş.a. În secolele VIII-VI, cetăţile etrusce erau conduse de regi (lucumoni), după care regalitatea a fost abolită şi înlocuită cu guvernări oligarhice. În epoca oligarhică, statele etrusce erau conduse de magistraţi. Se pare că cel mai înalt magistrat era zilath, identificat de romani cu magistratura de praetor. Alte magistraturi erau purthne şi maru. În ceea ce priveşte organizarea socială, lumea etruscă era divizată în oameni liberi, sclavi (lautni) şi clienţi (etera). Trebuie remarcat că instituţia clientelatului se regăseşte de asemenea la romani şi la celţi.

În secolele VII-VI, etruscii îşi extind dominaţia către sud, în Latium şi Campania. Dominaţia etruscă la Roma este ilustrată de dinastia etruscă, reprezentată prin regii Tarquinius Priscus, Servius Tullius şi Traquinius Superbus, şi printr-o puternică influenţă a civilizaţiei etrusce. În nord şi nord-est, etruscii au întemeiat numeroase aşezări, mai importante fiind Felsina (azi Bologna), Ravenna şi Rimini. Pe litoralul nordic al Adriaticii, etruscii au întemeiat împreună, cu grecii, aşezarea de la Spina. Prezenţa etruscă în nordul Italiei a fost însoţită de intense schimburi comerciale cu populaţiile aflate în nordul Italiei precum şi cu cele din Gallia. De al sfârşitul sec. VI a.C., Etruria intră într-un proces de decădere cauzat de factori numeroşi, cum au fost mai ales interesele opuse ale coloniştilor greci, ale carthaginezilor şi romanilor.

Încă din primele decenii ale republicii, romanii au intrat în conflict cu unele cetăţi etrusce (Veei, Fidenae), care au fost cucerite după un timp îndelungat. În timpul războaielor cu samniţii, cetăţile etrusce au fost în general de partea samniţilor. Victoria romană în aceste războaie a însemnat instaurarea dominaţiei romane asupra cetăţilor etrusce din Etruria propriu-zisă. Ctitoriile etrusce din nord au căzut sub dominaţia celţilor.

Etruscii au fost supuşi unui lent proces de romanizare care s-a încheiat, în linii foarte generale, către începutul erei creştine. Cu toate acestea, ei au influenţat la rândul lor pe romani. Astfel însemnele puterii de la romani, anume sceptrul, scaunul curul (sella curulis), toga, garda de lictori cu securi în fascii şi, probabil, chiar conceptul de imperium, adică puterea supremă militară administrativă şi judecătorească, erau de origine etruscă. De asemenea, de la etrusci au intrat în onomastica romană numeroase gentilicia terminate în -inna şi -enna.

Sursa: Mihail Vasilescu, Curs istorie antica universala