Neutralitatea Romaniei la inceputul primului razboi mondial

Declanşarea războiului găsea România  într-o situaţie extrem de complexă. Situată strategic între cele două tabere, avea puţine şanse să-şi afirme şi să-şi păstreze neutralitatea. Tradiţia istorică – faptul că secole de-a rândul a constituit „câmpul de bătaie” pentru armatele puterilor vecine – confirmă această apreciere. În luarea unei decizii liderii de la Bucureşti trebuiau să ţină seama de apartenenţa la Tripla Alianţă; în acelaşi timp, trebuia avut în vedere că nivelul economiei ţării şi dotarea armatei erau departe de a satisface necesităţile unui război modern. În condiţiile în care armatele marilor puteri erau dotate cu blindate, avioane, mitraliere etc., România avea doar trei întreprinderi care produceau armament uşor şi muniţie. Poziţia guvernului de la Bucureşti trebuia să ia în consideraţie şi opinia publică – care era alături de fraţii din Austro-Ungaria şi de Franţa – şi să obţină garanţii solide din partea marilor puteri, pentru a se evita situaţia din 1878, când Rusia s-a purtat mai mult ca inamic decât ca aliat la încheierea ostilităţilor.

Pentru adoptarea unei decizii a fost convocat Consiliul de Coroană, la Sinaia, în ziua de 21 iulie/3 august 1914. Această instituţie politică nu era prevăzută în Constituţie; era convocată de către monarh, la cererea guvernului, având un rol consultativ, decizia politică revenind executivului.

Participau liderii elitei politice a ţării: primul-ministru, membri ai guvernului, foşti premieri, şefi ai partidelor politice şi alţii. Primul Consiliu de Coroană avusese loc la 2 aprilie 1877, determinat de criza orientală în care România era implicată. La Consiliul de Coroană de la Sinaia au participat: regele Carol I şi principele moştenitor Ferdinand; I.I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, şi membrii guvernului; Mihail Pherekyde, preşedintele Adunării Deputaţilor; Th. Rosetti şi P.P. Carp, foşti premieri; Al. Marghiloman (preşedinte), I. Lahovari, I.C. Grădişteanu – din partea Partidului Conservator; Take Ionescu (preşedinte), C.C. Dissescu, C. Cantacuzino- Paşcanu – din partea Partidului Conservator-Democrat. Deşi între I.I.C. Brătianu şi şefii partidelor de opoziţie – Al. Marghiloman şi Take Ionescu – exista o înţelegere de principiu asupra declarării neutralităţii, lucrările Consiliului de Coroană au fost deosebit de tensionate. Faptul a fost determinat de discursul regelui Carol I, care, punând tratatele cu Tripla Alianţă pe masă (de notat că mulţi dintre participanţi le vedeau pentru prima dată), a susţinut cu rigoare şi patetism intrarea ţării în război alături de Puterile Centrale. Spre surpriza sa, toţi vorbitorii – cu excepţia lui P.P. Carp, care i s-a alăturat, invocând pericolul rusesc pentru existenţa statului român – s-au opus intrării în război alături de Puterile Centrale, susţinând – cu diverse nuanţe – neutralitatea. Un argument convingător a fost că tratatul nu prevedea obligaţia României de a sprijini Austro-Ungaria şi Germania, care atacaseră şi nu fuseseră atacate; mai mult, nu informaseră România asupra declanşării războiului. Impresionant a fost discursul lui I.I.C. Brătianu, care a făcut o lucidă analiză a situaţiei României după declanşarea Războiului Mondial. În finalul dezbaterilor s-a adoptat formula neutralităţii provizorii, a expectativei armate. Consiliul de Miniştri a remis presei un comunicat în care se făcea cunoscută hotărârea ca „România să ia toate măsurile, spre a păzi fruntariile sale”.

Răgazul oferit de neutralitate a fost folosit de guvernul I.I.C. Brătianu pentru pregătirea condiţiilor economice, militare şi diplomatice ale intrării în război. Situarea României între fronturi – finalizată o dată cu intrarea în război a Bulgariei şi Turciei de partea Puterilor Centrale – a afectat grav comerţul exterior al ţării, în special exportul cerealelor. De asemenea, importul – inclusiv al armamentului şi muniţiei – era aproape blocat, trebuind să se apeleze la o rută ocolitoare, prin nordul Europei şi apoi pe căile ferate ruseşti. Pentru dotarea armatei s-au obţinut credite din partea ţărilor Antantei – în sumă de aproximativ 2 miliarde de lei aur, urmând a se realiza importul de armament şi muniţie, în special din Franţa.

Campania diplomatică pentru stabilirea condiţiilor şi momentului intrării României în război s-a dovedit a fi extrem de dificilă. Puterile Centrale nu au renunţat să facă presiuni la Bucureşti, folosindu-se şi de susţinerea unor lideri politici, între care P.P. Carp, Al. Marghiloman, C. Stere ş.a. Ele promiteau un regim mai liberal pentru românii din Austro-Ungaria, cedarea unei părţi din Bucovina şi alipirea Basarabiei. Ţările Antantei au avut o atitudine inegală şi inconstantă; faptul era determinat de interesele diferite ale marilor puteri, dar şi de evoluţia războiului. Într-un singur punct erau de acord: intrarea României în război cât mai repede şi cu cât mai puţine garanţii. Aici a intervenit personalitatea lui I.I.C. Brătianu, care şi-a asumat riscul de a fi criticat de aliaţi şi de duşmani – riscând rămânerea ţării în afara conflictului, ce se putea încheia printr-o victorie decisivă a unei tabere, pierzând prilejul eliberării provinciilor asuprite – pentru a obţine garanţiile politice şi militare ale marilor puteri. Principala rezistenţă a venit din partea Rusiei, căreia îi venea greu să accepte pretenţiile României asupra Bucovinei, unde se aflau armatele ţarului, şi care nu dorea să-şi assume obligaţiile militare care decurgeau din prelungirea frontului de est. Contextul politic şi mai ales militar din vara anului 1916 a dus la creşterea presiunilor Franţei, care devin ultimative. Rusia face concesii, sperând că acestea vor fi renegociate la sfârşitul conflagraţiei. La începutul lunii august 1916 tratativele erau finalizate.

Sursa: Gheroghe Iacob, Romania in sc. XX