Infiintarea si organizarea serviciului sanitar al armatei romane

La 11 martie 1915, regele Ferdinand I (1914-1927), prin Înaltul Decret nr.708, a sancţionat şi a promulgat legea referitoare la Serviciul sanitar al armatei, act iniţiat de către Ion I. C. Brătianu, în calitate de Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Război şi adoptat la 11.02.1915 în Senat cu o unanimitate de 49 de voturi, iar nouă zile mai târziu şi de Adunarea Deputaţilor, cu o cvasi-unanimitate de 67 de voturi contra 3 [149, p.39-102]. Noul aşezământ legislativ consacrat special Serviciului sanitar al armatei includea 9 articole. Primele 4 articole stabileau principiile generale de mobilizare şi încadrare pentru componenţii acestei structuri din cadrul forţelor armate româneşti.

Articolele 5-7 din legea sancţionată de suveran la 11 martie 1915 se refereau la drepturile băneşti ale personalului (salarii şi pensii), prime de echipare etc.

Textul articolului 5 prevedea retribuţii (foarte) diferenţiate din punct de vedere al cuantumului, care varia între 40 de lei pentru un sanitar clasa a II-a şi 650 de lei pentru un medic şef.

Regulamentul legii în cauză a fost adoptat prin Înaltul Decret nr.1475 din 26 mai 1915 şi includea un total de 20 articole, urmate de anexe (model de registru şi ordin de înscriere). Conform primului articol din regulamentul promulgat la finele lui mai 1915, se instituia un termen de opt zile (30, pentru cei aflaţi în străinătate) în care medicii şi celelalte categorii de personal menţionate în textul legii din 11 martie 1915, în cazul în care nu împliniseră 65 de ani şi nu se aflau înscrişi în controalele armatei, erau obligaţi a înainta Ministerului de Război, Direcţia a 6-a Sanitară, o declaraţie cuprinzând date esenţiale despre situaţia personală şi profesională, inclusiv gradul avut în armată, data şi motivele ştergerii din controalele armatei.

Pe lângă adoptarea legii din 11 martie 1915 şi a regulamentelor aferente acesteia, în mai acelaşi an, primăvara anului 1915 a consemnat şi un alt eveniment important pe linia organizării Serviciului sanitar al armatei române, anume înfiinţarea Comitetului Central Sanitar. Rolul acestuia era de a studia, organiza şi, în ultimă instanţă, de a pregăti teritoriul ţării, din punct de vedere sanitar, în eventualitatea, tot mai probabilă, a angajării în război. Pentru ducerea la bun sfârşit a sarcinilor încredinţate, noul organism a colaborat cu Direcţia 6 Sanitară din cadrul Ministerului de Război, cu Serviciul de Stat Major al direcţiei respective, precum şi cu cele 43 de comitete regionale de acţiune.

Până la 10 august 1916, numărul paturilor disponibile în caz de campanie a depăşit 70.000, fiind împărţite în 4 categorii:

I. cele care erau gata sau urmau să fie gata în prima zi de mobilizare şi să funcţioneze în ziua a 9-a (27.104, circa 39% din total);

II. cele care, având capacitatea necesară, se puteau improviza prin mijloace locale, fiind gata de funcţionare după 20 de zile de la mobilizare (17.469 sau circa 25% din total);

III. se amenajau prin mijloace improvizate, la nevoie putând primi răniţi mai uşor (12.867 sau cam 18% din total);

IV. cele care constituiau centrele de convalescenţi – (13.187, puţin peste 18% din total).

Spitalele se clasau, după profilul activităţii din fiecare regiune în: chirurgicale (chirurgie mare şi chirurgie mică), boli interne, boli mintale şi nervoase, boli contagioase şi, respectiv, pentru contagioşi. Această clasificare servea ca normă şi se aplica doar în centrele mari; în centrele de importanţă redusă, o singură unitate spitalicească putea include mai multe categorii.

În ceea ce priveşte organizarea serviciului sanitar militar de armate, includea zona operaţiilor şi zona etapelor. În cuprinsul serviciului sanitar operaţional intrau pachetul de pansamente individual, serviciile sanitare ale micilor unităţi (alcătuit din brancardieri), ale corpurilor de trupă (compuse din câte un medic şi câte o trăsură de ambulanţă de batalion şi divizie) şi serviciile sanitare ale marilor unităţi, diferenţiate ca structură, în funcţie de mărimea unităţii; astfel, la brigada mixtă exista o secţie ambulanţă alcătuită din câte 5 ambulanţe şi 2 furgoane ambulanţe, unei divizii de două brigăzi îi revenea o ambulanţă divizionară pe două secţii, 10 ambulanţe, 4 furgoane ambulanţe şi o coloană de 212 brancardieri cu 10 trăsuri pentru răniţi, iar pentru un corp de armată reveneau câte un spital mobil pentru 4 secţii, 20 de ambulanţe şi 8 furgoane ambulanţe.

În zona etapelor se aflau doar mari unităţi şi Marele Cartier General. Structura Serviciului sanitar pentru această zonă era una de tip mai compact. Astfel, la diviziile pe 2 brigăzi existau 1 semi-spital de evacuare şi o secţie de automobile, formată, la rândul ei, dintr-un automobil, 15 automobile port-brancarde şi 5 autocamionete. La corpurile de armată înregistrăm cea mai complexă componentă a Serviciului sanitar aferent: 1 spital de etapă, 1 spital de evacuare cu un convoi de automobile (5 automobile, 50 automobile port-brancarde şi 10 autocamionete), 1 spital pentru contagioşi, 2 infirmerii de gară, 1 depozit de corp de armată cu 1 automobil şi 2 trăsuri sanitare permanente. Întrucât centrul de greutate era plasat la corpurile de armată, pentru fiecare armată mai revenea doar 1 spital de convalescenţă. În ceea ce priveşte Marele Cartier General, acestei structuri de comandă îi erau ataşate Comandamentul General al etapelor de Serviciul Sanitar, 10 trenuri sanitare permanente şi 12 trenuri sanitare semi-permanente.

Sursa: Stoica Leontin, Serviciul sanitar al armatei romane in perioada 1914 - 1919