Convenţiile politică şi militară dintre România şi Antanta

Convenţia politică a fost semnată de către I.I.C. Brătianu, din partea României, şi de către şefii misiunilor diplomatice ale Franţei, Marii Britanii, Italiei şi Rusiei la Bucureşti, respectiv Saint-Aulaire, Barclay, Fascioti şi Poklevsky. Convenţia militară a fost semnată de către I.I.C. Brătianu – care era şi ministru de război – şi de către ataşaţii militari ai celor patru state din Antanta. Prin Convenţia politică1 – numită în istoriografie şi tratat, având în vedere conţinutul şi importanţa sa – se prevedea că puterile semnatare garantau integritatea teritorială a României şi îi recunoşteau drepturile asupra teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria. Articolul 4 delimita aceste teritorii, fixând frontiera pe Tisa (în Transilvania), Dunăre (în Banat) şi Prut (în Bucovina). Articolul I din Convenţia militară prevedea că România va intra în război de partea Antantei, atacând Austro-Ungaria, cel mai târziu la 15/28 august 1916, opt zile după ofensiva de la Salonic. Se mai prevedeau: acţiuni ofensive ale armatei ruse în Bucovina, concomitent cu declanşarea atacului românesc în Transilvania, flota rusă să garanteze securitatea portului Constanţa, iar trupele de uscat, împreună cu cele române, să apere Dobrogea de un posibil atac din partea bulgarilor, ţările Antantei să asigure aprovizionarea României cu armament şi muniţie– conform contractelor încheiate deja – într-un ritm de 300 tone pe zi şi altele.

Semnarea Tratatului cu Antanta reprezenta, fără îndoială, un succes al diplomaţiei româneşti şi în special al lui I.I.C. Brătianu. Patru mari puteri recunoşteau drepturile României asupra teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria, drepturi pe care se angajau să le confirme la conferinţa de pace.

 Sursa: Gheroghe Iacob, Romania in sc. XX