Inceputurile istoriografiei romanesti

Începuturile istoriografiei române se plasează în timpul domniei lui  Ştefan cel Mare. Îndelungă, ea a fost plină de mari evenimente, care au impresionat atât contemporanii, români sau străini, cât  şi posteritatea. Domnitorul însuşi a fost un mare preţuitor al istoriei, fapt manifestat prin crearea unui adevărat letopiseţ în piatră pe mormintele strămoşilor adus la biserica Bogdana din Rădăuţi.

Din porunca domnitorului, a fost redactat şi primul letopiseţ al Moldovei. Originalul acestuia nu s-a păstrat. Pe baza unor variante, el poate fi reconstituit aproximativ. A fost anonim şi redactat în slava veche. Aceasta era limba bisericii, iar folosirea ei constituia un fel de sanctificare a faptelor istorice, la fel cum în Apus s-a întrebuinţat în primele cronici limba Bisericii catolice, latina.

Pe baza letopiseţului anonim realizat, aproape sigur, la Curtea Domnească au fost alcătuite şase variante. Trei dintre acestea sunt interne:

-Letopiseţul de la Bistriţa;

-Letopiseţul de la Putna I;

-Letopiseţul de la Putna II.

Alte trei, ca o subliniere a interesului prezentat de domnia lui Ştefan cel Mare dincolo de graniţele Moldovei, sunt variante redactate în sau pentru străinătate:

-Cronica moldo-germană

-Cronica moldo-polonă

-Cronica moldo-rusă.

          Variantele interne, toate în slavonă, sunt probabil alcătuite la cele două mănăstiri în legătură cu care se fac unele precizări de detaliu. Substanţa o constituie însă evoluţia politică. Ele încep cu 1359, “când cu voia lui Dumnezeu s-a întemeiat Ţara Moldovei”. Primii domni sunt doar enumeraţi în maniera unui pomelnic. Începând cu Alexandru cel Bun se face şi o prezentare a faptelor mai importante, fără însă ca expunerea, lacunară să aibă o unitate până la urcarea pe tron, iarăşi ”cu voia lui Dumnezeu”, a lui Ştefan cel Mare. Faptele acestuia sunt prezentate, relativ pe larg, probabil de două sau trei feţe bisericeşti de la Curtea Domnească.

Letopisiţul de la Bistriţa se opreşte la 1507, cele de la Putna expun succint evenimentele până după mijlocul secolului al XVI-lea. În toate, faptele lui Ştefan cel Mare sunt prezentate ca fiind un rezultat al voinţei divine.

          Cronica moldo-germană pare să fie cea mai apropiată de originalul anonim. Ea începe direct cu urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare, expunându-i faptele pânăspre sfârşitul domniei. A fost redactata probabil de un militar şi a ajuns în posesia unui umanist german prin  intermediul soliei trimise pentru aducerea unui medic, în momentul când boala Domnului se agravase.

Cronica moldo-polonăa fost redactată după o variant de la Putna, într-un mediu în care a existat un interes deosebit pentru personalitatea domnitorului.

Cronica moldo-rusă, cu un conţinut mai deosebit, incluzând o legendă privind originea românilor, s-a datorat probabil şi legăturilor de rudenie ale lui Ştefan cu curtea de la Moscova.

          În veacul al XVI-lea, maniera analisticei româno-slave s-a modificat. Cronicile redactate acum sunt explicit comandate de Domni şi sunt redactate de autori cunoscuţi: Macarie (pentru Petru Rareş), Eftimie (Alexandru Lăpuşneanu) şi Azarie (Petru Şchiopul). Autorii glorifică faptele domnilor respectivi, inclusiv prin denigrarea celor ale predecesorilor. Pentru a fi mai convingători, renunţă la stilul sobru al letopiseţelor anonime, adoptând stilul înflorat al unui cronicar bizantin.

           Începuturilor istoriografiei româneşti sunt legate de Moldova. A existat probabil un letopiseţ de Curte şi în Ţara Românească, după cum rezultă din traduceri mai târzii. În limba slavăs-au păstrat legendele despre Vlad Ţepeş, care au dus la mitul Dracula. Cu două excepţii, ele sunt alcătuite însă de străini, în primul rând de saşii ostili domnitorului muntean. Apropiate de genul istoriografic, nu-i aparţin totuşi. O realizare deosebită a istoriografiei muntene este cronica lui Mihai Viteazul, alcătuită probabil de logofătul acestuia. Originalul nu s-a păstrat, ea putând fi reconstituită după o traducere românească din veacul al XVII-lea şi după cea germană a umanistului silezian Balthasar Walter. 

Sursa: Vasile Cristian, Introducere in istoriografie