Inceputurile istoriografiei romanesti

Istoriografia românească își are originile în Moldova lui Ștefan cel Mare, unde apar primele letopisețe redactate în slavonă. Variantele interne și externe ale cronicilor moldovenești, evoluția stilului în secolul al XVI‑lea și contribuțiile Țării Românești conturează începuturile scrisului istoric românesc.

1. Istoriografia românească începe în epoca lui Ștefan cel Mare

Domnia lui Ștefan cel Mare marchează debutul istoriografiei românești. Perioada sa, bogată în evenimente militare și politice, a impresionat atât contemporanii, cât și posteritatea. Domnitorul însuși a fost un pasionat al istoriei, lucru vizibil în:

• restaurarea mormintelor voievozilor la Bogdana – Rădăuți,

• crearea unui veritabil „letopiseț în piatră”,

• inițierea primului letopiseț al Moldovei, redactat din porunca sa.

Acest prim letopiseț, scris în slavonă, nu s-a păstrat în original, dar poate fi reconstituit pe baza variantelor ulterioare.

2. Letopisețul anonim și cele șase variante ale sale

Letopisețul inițial, redactat probabil la Curtea Domnească, a stat la baza a șase variante:

H2: Variante interne (în slavonă)

• Letopisețul de la Bistrița

• Letopisețul de la Putna I

• Letopisețul de la Putna II

Acestea:

• încep cu anul 1359, „când cu voia lui Dumnezeu s-a întemeiat Țara Moldovei”,

• enumeră primii domni în stil de pomelnic,

• oferă informații mai detaliate abia de la Alexandru cel Bun,

• prezintă pe larg faptele lui Ștefan cel Mare, interpretate ca expresie a voinței divine.

Letopisețul de la Bistrița se oprește în 1507, iar cele de la Putna continuă până după mijlocul secolului al XVI‑lea.

H2: Variante externe

• Cronica moldo‑germană

• Cronica moldo‑polonă

• Cronica moldo‑rusă

Acestea arată interesul Europei pentru domnia lui Ștefan cel Mare.

Cronica moldo‑germană

• probabil cea mai apropiată de original,

• redactată de un militar,

• ajunsă în mediul german printr-o solie trimisă după un medic pentru domnitorul bolnav.

Cronica moldo‑polonă

• redactată după o variantă de la Putna,

• reflectă interesul polonezilor pentru personalitatea lui Ștefan.

Cronica moldo‑rusă

• include o legendă despre originea românilor,

• influențată de legăturile de rudenie ale lui Ștefan cu Moscova.

3. Secolul al XVI‑lea: de la letopisețe anonime la cronicari de curte

În secolul al XVI‑lea, stilul cronicilor româno‑slave se schimbă radical.

Cronicile devin:

• comandate de domnitori,

• redactate de autori cunoscuți,

• orientate spre glorificarea domniei în funcție.

Cronicarii reprezentativi

• Macarie – cronicarul lui Petru Rareș

• Eftimie – cronicarul lui Alexandru Lăpușneanu

• Azarie – cronicarul lui Petru Șchiopul

Aceștia renunță la stilul sobru al letopisețelor anonime și adoptă un stil bizantin, înflorat, cu accente moralizatoare și politice. Pentru a evidenția meritele domnitorului pe care îl slujeau, nu ezită să denigreze predecesorii.

4. Contribuțiile Țării Românești la începuturile istoriografiei

Deși începuturile istoriografiei românești sunt legate de Moldova, și Țara Românească a avut forme timpurii de scris istoric.

H2: Legendele despre Vlad Țepeș

• redactate în slavonă,

• majoritatea scrise de străini, în special de sașii ostili domnitorului,

• au contribuit la formarea mitului Dracula,

• apropiate de genul istoriografic, dar nu aparțin tradiției românești propriu‑zise.

H2: Cronica lui Mihai Viteazul

O realizare majoră a istoriografiei muntene:

• redactată probabil de logofătul domnitorului,

• originalul s-a pierdut,

• reconstituită după o traducere românească din secolul al XVII‑lea și după versiunea germană a umanistului Balthasar Walter.

Această cronică reprezintă un pas important spre istoriografia românească modernă.

Concluzie

Istoriografia românească își are rădăcinile în Moldova lui Ștefan cel Mare, unde apar primele letopisețe, continuate apoi de cronicile de curte din secolul al XVI‑lea. Țara Românească contribuie prin legendele despre Vlad Țepeș și prin cronica lui Mihai Viteazul. Împreună, aceste texte pun bazele tradiției istorice românești, marcând trecerea de la relatarea anonimă la scrisul istoric conștient, cu autori și intenții politice clare.

Sursa: Vasile Cristian, Introducere in istoriografie