Afacerea Strousberg

Concesiunea Strousberg ce a stat la baza marelui scandal politic cu implicaţii internaţionale cunoscut sub numele de Afacerea Strousberg care a marcat prin consecinţele sale viaţa economică şi politică în prima etapă a domniei lui Carol I a reprezentat un moment semificativ în procesul de modernizare a României şi de colaborare cu capitalul extern.

Contractul de concesiune între dr. Strousberg şi autorităţile române prin care investitorul prusiana obţinut dreptul de construcţie prin concesionare a unei linii feroviare în lungime de 919 km, de la Roman la Vârciorova. s-a negociat şi elaborat în timpul guvernului Nicolae Golescu în care portofoliul finanţelor era deţinut de I C Brătianu iar cel al Lucrărilor Publice de Panait Donici Concesiunea Strousberg s-a finalizat prin Decretul Domnesc din 21 septembrie/3 octombrie 1868.

        Guvernul acorda dreptul de a construi şi exploata următoarele linii de cale ferată: a Roman-Tecuci-Galaţi, cu o linie secundară Tecuci-Bârlad;b.Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-Bucureşti; c.Bucureşti-Piteşti-Slatina-Craiova-Turnu-Severin-Vârciorova. Dacă guvernul considera necesară putea să solicite constructorului realizarea şi a liniei Buzău-Focşani-Adjud în aceleaşi condiţii şi preţ ca şi celelalte linii.Concesiunea era acordată pentru o perioadă de 90 ani însă guvernul o putea răscumpăra, dacă dorea, după 30 de ani. Din punct de vedere financiar preţul era fixat la 270 000 lei pe kilometru de cale ferată.

        Pentru asigurarea finanţării, concensionarii urmau să constitue o companie care urma să emită obligaţiuni a căror dobândă de 7,5 % pe an, plătibilă odată la şase luni, urma să fie garantată de stat. În conformitate cu articolul 8 valoarea unei acţiuni era de 375 franci-5 lire sterline-100 taleri de Prusia. Concesiunea Stroussberg s-a derulat între noiembrie 1868 şi octombrie 1871 când funcţionează contractul de concesiune care, la sfârşitul anului 1870, se concretizează prin intrarea provizorie în funcţiune a liniei Roman-Tecuci-Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-Bucureşti. În acest interval de timp deficienţele care au apărut în derularea contractului au fost de ordin finnciar şi de ordin tehnic. În gestionarea acestei investiţii în domeniul financiar guvernul a fost pus în dificultate de faptul că ope

raţiunile financiare se hotărau la Berlin de către Strusberg iar cele tehnice în Romania.

        Criza Concesiunii Strousberg întră în faza sa finală în decembrie 1870 când conducătorul companiei a anunţat că nu va plăti dobânzile scadente la 1 ianuarie 1871. Mai mult, a solicitat statului român achitarea acestor obligaţii financiare, considerând investiţia finalizată. Guvernul Ion Ghica a refuzat să satisfacă cererile concesionarului şi s-a ajuns la grave neînţelegeri între părţile contractante, atâtîn legătură cu calitatea lucrărilor efectuate cât şi cu modul de interpretare a clauzelor contractului de concesiun. Afacerea Strousberg cunoaşte o nouă evoluţie după numirea la conducereaţării a guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu. care preia conducerea în martie 1871 Acesta va opta pentru soluţia concilierii propunând în iunie 1871 un proiect de convenţie cu concesionarii prin care aceştia se obligau să finalizeze lucrările liniei Roman-Piteşti iar obligaţiunile neplătite urmau a fi convertite în acţiuni cu o dobândă de 5%.. Guvernulse va confrunta cu opoziţia Adunării Deputaţilor care la 20 iulie/1august 1871, se votalegea prin care guvernul era autorizat să trimită litigiul unui tribunal de arbitraj, ce va decide rezilierea concesiunii Strousberg care se va produce la 4/16 octombrie 1871.

        Epilogul Afacerii Strousberg, corespunde anilor 1879-1880, cînd România, a cărui independenţă obţinuse recunoaşterea internaţionala la Congresul de la Berlin din 1878, lupta în plan diplomatic să i se recunoască noul statut de către marile puteri. Legea privind cesiunea căilor ferate ale Societăţii acţionarilor către statul român a intrat în vigoare la 29 ianuarie/10 februarie 1880 iar suma plătită de statul român a fost de 287 500 000 lei care trebuia amortizată în 44 ani.

Sursa: Mihail Opritescu, Istoria Economiei Romanesti Moderne