Restauraţia dominaţiei otomane asupra Tarilor Romane

       Restaurarea puterii otomane în cele trei principate răsculate împotriva ei s-a produs lent în urma încheierii păcii de la Zsitvatorok (1606) între turci şi imperiali, care a stăvilit expansionismul habsburgic spre răsărit, şi prin îngrădirea treptată, în anii următori, a influenţei polone, puternic reafirmată în spaţiul carpato-dunărean în condiţiile crizei hegemoniei turceşti.

        Sfârşitul domniei lui Mihai Viteazul a însemnat doar încheierea unei etape a războiului

antiotoman, deoarece Ţara Românească şi, în parte, Transilvania, continuă alianţa cu Imperiul

habsburgic. Începutul veacului aduce în Ţara Românească domnia lui Radu Şerban (1601-1611),

exponentul boierimii antiotomane, în Transilvania confruntări între imperiali şi turci, în Moldova un

condominiu polono-otoman favorabil, prin dinastia Movileştilor, Poloniei.

          Primul deceniu cunoaşte o slăbire a dominaţiei otomane, determinată de marea răscoală

antiotomană condusă de Mihai Viteazul, dar şi de declinul Imperiului, marcat de o accentuată criză

monetară, şi de complicaţiile sale externe, situaţie care a lăsat o mai mare libertate de mişcare ţărilor

române. În Moldova, Poarta îl confirmă în domnie pe Simion Movilă (1606) la moartea fratelui său

Ieremia, recunoscând astfel vechiul drept de alegere a domnului de către ţară, iar în 1607

reînnoieşte tratatul de prietenie cu Polonia, ceea ce a consolidat influenţa polonă în Moldova. În

Ţara Românească, unde conducerea Imperiului nu reuşeşte să-şi impună propriul candidat, Radu

Şerban continuă politica lui Mihai Viteazul de confruntare cu turcii şi încearcă să readucă şi

Transilvania în frontul antiotoman. Pacea de la Zsitvatorok dintre cele două imperii a deschis însă

calea restaurării treptate a puterii otomane asupra celor trei ţări române, tendinţă care se impune în

cel de-al doilea deceniu al secolului al XVII-lea. Domniile lui Radu Mihnea (1611-1616) în Ţara

Românească, Ştefan Tomşa (1611-1615) în Moldova şi Gabriel Béthlen (1613-1629) în

Transilvania erau menite să readucă cele trei principate sub suzeranitatea Porţii Otomane, dar în

condiţii diferite faţă de cele care caracterizaseră dominaţia otomană în secolul precedent. Conştientă

de imposibilitatea de a reveni la vechiul sistem de dominaţie întemeiat exclusiv pe imixtiunea

directă, prin schimbări de domnie după bunul plac, conducerea Imperiului îşi diversifică acum

metodele, le adaptează la condiţiile diferite de la ţară la ţară şi de la o situaţie la alta, îmbinând

soluţiile politice cu cele militare.

        Numit de turci, Ştefan Tomşa loveşte în marea boierime moldoveană polonofilă, dar când

împrejurările au cerut-o, turcii au recurs şi la acţiuni militare pentru a pune capăt hegemoniei

polone. În urma convenţiei turco-polone din 1617 şi a celei din 1621, care a succedat marii

campanii a sultanului Osman al II-lea la Hotin, influenţa polonă a slăbit considerabil în Moldova,

fără a fi înlăturată cu desăvârşire.

       Înţelegând în cele din urmă imposibilitatea continuării luptei împotriva Imperiului otoman,

boierimea Ţării Româneşti l-a acceptat pe Radu Mihnea, soluţie care prezenta avantajul de a

înlătura spectrul paşalâcului. În Transilvania, Gabriel Béthlen (1613-1629) consolidează orientarea

prootomană, cu condiţia recunoaşterii unei largi autonomii interne, favorabilă calvinismului

dominant şi ostilă Contrareformei sprijinite de Imperiul habsburgic.

       Între soluţiile adoptate de Poarta Otomană pentru a menţine în ascultare Ţara Românească şi

Moldova, un loc însemnat a revenit pătrunderii elementelor greceşti şi levantine în societatea

românească, pentru a slăbi rezistenţa clasei dominante faţă de hegemonia otomană. În această

vreme grecii pătrund în număr considerabil în aparatul de stat, în ierarhia ecleziastică şi în viaţa

economică. În deceniul al treilea şi al patrulea al secolului al XVII-lea, Principatele dunărene apar

ca un adevărat „Bizanţ după Bizanţ,” cu tendinţa de a asocia elementul grecesc la dominarea celor

două ţări, prefigurare a regimului fanariot care avea să se impună în secolul următor.

Soluţiile imperiului, în faţa opoziţiei hotărâte a boierimii locale faţă de greci, manifestată prin

comploturi boiereşti şi răscoale ţărăneşti, alimentate uneori chiar de boierime, au fost oscilante.

Poarta a sprijinit domniile favorabile grecilor şi propria ei hegemonie, dar a tolerat, când nu putea

face altfel, şi măsurile antigreceşti, cum au fost cele de la începutul deceniului al patrulea.

         Restaurarea a fost, prin urmare, diferită de ceea ce fusese regimul dominaţiei otomane la

sfârşitul secolului precedent. Urmare a acţiunii lui Mihai Viteazul, Poarta renunţă la exploatarea

excesivă a resurselor ţărilor române, readucând haraciul la semnificaţia sa iniţială, politică, de

răscumpărare a păcii. În toate trei ţările se constată o scădere masivă a obligaţiilor materiale faţă de

Imperiul otoman; creşterea acestora de la mijlocul secolului a exprimat în realitate compensarea

devalorizării monetare. În linii generale, secolul al XVII-lea şi primii ani ai celui următor au fost o

perioadă de respiro. Criza Imperiului şi problemele sale internaţionale au determinat un echilibru

intre statutul juridic al raporturilor româno-otomane şi politica generală a Imperiului otoman faţă de

principate. Datorită convergenţei realizate la mijlocul secolului între împrejurările externe,

favorabile întăririi autonomiei şi lupta forţelor interne, ţările române cunosc o perioadă de afirmare

în cadrul regimului monarhiei feudale.

        Încă de la începutul secolului, privitor la Moldova, otomanii recunoşteau necesitatea

respectării înţelegerii statuate într-un act numit ahd-name, care prevedea şi acordul ţării la alegerea

domnului. Ahd-name-ul era acordat pe termen limitat şi era condiţionat de plata haraciului. Alături

de capitulaţii, cărţi de legământ, raporturile româno-otomane au fost reglementate de berate - acte

de investitură - şi name-i-hümayün-uri - acte adiţionale beratelor, adresate boierilor prin care li se

atribuia responsabilitatea pentru politica domnească. În virtutea statutului lor juridic, ţărilor române li se recunoştea autonomia, garantată de interdicţia intervenţiei funcţionarilor şi supuşilor otomani.

Ţările române erau asimilate unor provincii otomane cu statut privilegiat, păstrându-şi entitatea

statală, chiar dacă în anumite momente funcţiile statului erau limitate.

         Termenii juridici din secolul precedent nu suferă prin urmare modificări, deoarece principiul

„relaţiilor contractuale” îşi conservă valabilitatea în concepţia românească. Ceea ce diferă însă este

interpretarea şi funcţionarea lor în raport cu fluctuaţiile de fapt ale raporturilor româno-otomane.

        Spre deosebire de statutul juridic al raporturilor statelor române cu Imperiul otoman, în

secolul al XVII-lea continuă existenţa paşalâcurilor (Eyaleturilor), a complexelor militare şi

economice aflate direct sub administraţia otomană. În secolul al XVII-lea se organizează un nou

paşalâc, de Oradea, în vecinătatea hotarului principatului. Acestea au constituit în secolul al XVIIlea

un adevărat cordon militar datorită căruia otomanii au fost în măsură să supravegheze ţările

române şi să-şi asigure pe linia Dunării o cale sigură şi rapidă spre Europa Centrală. Aceste enclave

efective ale dominaţiei otomane pe teritoriul românesc au constituit unităţi teritorial-administrative

în care funcţiona legea musulmană, cu principiul contrabalansării puterilor provinciale - beylerbei,

kadiu, defderdar - în vederea asigurării autorităţii centrale. Statutul juridic al acestora a avut

consecinţe economice şi demografice grave, la care se adaugă şi colonizarea de populaţie otomană

în Dobrogea şi deopotrivă în Eyaletul de Oradea.

 

Sursa:  Mihai Barbulescu, Denis Deletant, Istoria Romaniei