Reforma judiciară din 27 august 1938: organizarea puterii judecătorești în România interbelică

La 27 august 1938 a intrat în vigoare o nouă lege pentru organizarea judecătorească, una dintre cele mai importante reforme instituționale ale României interbelice. Adoptată în contextul instaurării regimului autoritar al regelui Carol al II‑lea, legea a redefinit structura puterii judecătorești și raporturile dintre instanțe, consolidând controlul central asupra sistemului de justiție.

Instituțiile puterii judecătorești

Potrivit art. 1 din lege, puterea judecătorească era exercitată prin:

• Judecătorii,

• Tribunale,

• Curți de Apel,

• Înalta Curte de Casație și Justiție.

Hotărârile acestor instanțe erau pronunțate în numele legii și executate în numele Regelui României, subliniind caracterul monarhic al autorității judiciare.

Judecătoriile: structura de bază a sistemului

Legea organiza judecătoriile pe două niveluri:

• Judecătorii comunale,

• Judecătorii de pace.

Judecătoriile comunale

Judecătoriile comunale funcționau în fiecare comună rurală care nu avea reședința unei judecătorii de pace. Acestea aveau o structură atipică pentru un organ judiciar, fiind formate din:

• Primarul comunei, în calitate de președinte,

• Doi membri desemnați anual de judecătorul de pace, aleși dintre foști funcționari publici, preoți, învățători sau medici ai comunei,

• Notarul comunei, în rol de grefier.

Membrii judecătoriei comunale nu făceau parte din corpul judecătoresc, iar notarul nu era considerat funcționar judecătoresc.

Competența judecătoriilor comunale

Instanțele comunale judecau fără drept de apel:

• litigii între locuitorii comunei privind creanțe, revendicări de bunuri mobile fungibile sau obligații de a face, până la valoarea de 500 lei,

• contravenții constatate de autoritățile administrative, sancționate cu amenzi între 50 și 500 lei.

Hotărârile lor se numeau „cărți de judecată”, iar împotriva acestora se putea formula recurs în 10 zile la judecătoria de pace.

Judecătoriile de pace

Judecătoriile de pace supravegheau activitatea judecătoriilor comunale și erau clasificate în:

• judecătorii urbane,

• judecătorii rurale,

• judecătorii mixte.

Tribunalele: instanțele județene

Tribunalele funcționau în fiecare capitală de județ, cu câteva excepții notabile:

• Județul Severin: două tribunale – Lugoj și Caransebeș,

• Județul Hunedoara: trei tribunale – Brad, Deva și Hațeg,

• Județul Alba: două tribunale – Alba și Abrud.

La începutul fiecărui an judecătoresc, primul președinte al tribunalului delega judecătorii pentru funcții specializate:

• judecător sindic,

• judecător de instrucție,

• judecător pentru tutele și curatele.

Curțile de Apel: structura superioară a jurisdicției

Curțile de Apel erau organizate în două sau mai multe secții. Particularități:

• toate Curțile de Apel, cu excepția celei din București, aveau o Secție criminală;

• Curtea de Apel București avea două Secții criminale;

• la fiecare Curte de Apel (cu excepția Bucureștiului), ministrul justiției delega trei consilieri care formau Camera de Acuzare.

Înalta Curte de Casație și Justiție: vârful sistemului judiciar

Conform art. 74 din Constituția din 1938 și art. 48 din legea judiciară, Înalta Curte de Casație și Justiție era unică pentru întreg statul român. Structura sa era impresionantă:

• primul președinte,

• patru președinți de secții,

• 68 de consilieri.

Această organizare reflecta rolul central al Înaltei Curți în asigurarea unității de jurisprudență și a controlului asupra întregului sistem judiciar.

Concluzie

Legea pentru organizarea judecătorească din 27 august 1938 a reprezentat o etapă esențială în evoluția instituțiilor juridice românești. Prin redefinirea competențelor instanțelor, profesionalizarea treptată a corpului judecătoresc și consolidarea controlului central, reforma a contribuit la modernizarea sistemului judiciar, dar și la integrarea acestuia în arhitectura autoritară a statului carlist.

      

Sursa: Vasile Sorin Curpan,  Istoria dreptului romanesc