Reședințele domnești ale lui Grigore IV Ghica: între tradiție, reconstrucție și ambiția unui nou început

      După o perioadă fanariotă în care preocupările pentru reședințe domnești reprezentative fuseseră abandonate, domnia lui Grigore IV Ghica marchează reluarea ambițiilor arhitecturale ale elitei românești. Sub conducerea sa se ridică două palate noi și se reconstruiesc alte două reședințe vechi, într-o încercare de a reda Curții Domnești prestigiul pierdut.

Curtea Domnească – între funcționalitate și fast

Curtea Domnească era un spațiu complex, în care trăiau permanent câteva sute de persoane: dregători, curteni, gărzi și personal auxiliar. De aceea, amenajarea ei ținea cont în primul rând de criteriul practic. Totuși, esteticul și fastul nu erau neglijate.

Cronicarul italian Del Chiaro descrie Palatul lui Constantin Brâncoveanu ca fiind o construcție impunătoare din piatră, cu o scară monumentală de marmură, săli boltite susținute de coloane și o grădină în stil italian, unde domnitorul obișnuia să ia masa. În colțul acestei grădini, urmașul său, Ștefan Cantacuzino, ridică un mic palat cu opt odăi, continuând tradiția reședințelor elegante.

Primele dificultăți ale lui Grigore Ghica

La numirea sa ca domn al Țării Românești, Grigore Ghica nu a putut locui în Casele Ghica de pe Podul Mogoșoaiei, reședința fanarioților Ioan G. Caragea și Alexandru N. Suțu, grav afectate de evenimentele revoluționare. A fost nevoit să se mute temporar:

• mai întâi în casa prietenului său Grigorie Romaniti,

• apoi în două camere din locuința fratelui său, banul Scarlat Ghica, lângă biserica Sfânta Vineri.

Această situație provizorie a făcut ca refacerea Curții Domnești să devină o prioritate absolută.

Reconstrucția reședinței de pe Podul Mogoșoaiei

Încă din vara anului 1822, aflat la Constantinopol, Grigore Ghica ordonă caimacamilor să înceapă imediat reconstrucția reședinței domnești. Lucrările avansează rapid, iar mărturiile contemporanilor confirmă ritmul intens al șantierului.

Prințesa Alexandrina Ghica, crescută la Curte, își amintește de încăperile mari, decorate cu fresce realizate de pictorul italian Giacometti, și de colonadele de porfir de la etaj, separate prin pereți mobili care permiteau transformarea mai multor saloane într-o singură sală de recepție.

Cu toate acestea, impresiile străinilor rămân rezervate. În primăvara lui 1824, diplomatul danez Clausewitz consideră palatul „urât și neîncăpător”, în ciuda numărului mare de saloane pline de curteni.

Incendiul din 1825 – sfârșitul unei reședințe

La 13 august 1825, un incendiu devastator distruge complet Palatul Domnesc de pe Podul Mogoșoaiei. Grigore Ghica este obligat să se mute în casele de beilic, o soluție provizorie care nu corespundea rangului său.

Hotărât să pună capăt acestei situații, principele renunță la reconstrucția vechiului palat și alege o nouă reședință.

Curtea de la Mihai-Vodă – o soluție temporară

Grigore Ghica decide să transforme Curtea de la Mihai-Vodă, abandonată de Caragea după incendiul din 1812, în noua reședință domnească. Lucrările se încheie în toamna anului 1825, iar la 20 noiembrie are loc inaugurarea oficială.

Totuși, clădirea nu se ridica la nivelul așteptărilor. În 1827, căpitanul englez Charles Colville Frankland descrie reședința ca fiind asemănătoare casei unui „nobil german sărac”, lipsită de orice pompă, în afară de câteva santinele albaneze și un dragoman italian cu aer suspect.

Palatul de pe Podul Mogoșoaiei – ultima reședință a lui Grigore Ghica

Nemulțumit de condițiile de la Mihai-Vodă, Grigore Ghica decide, probabil între 1825–1826, să își ridice un palat propriu în București. Alege un teren situat tot pe Podul Mogoșoaiei, în apropierea Curții arse în 1825, cumpărat de la fratele său Costache Ghica.

Construcția palatului se finalizează spre sfârșitul domniei, iar clădirea devine reședința sa până la moartea din 1834. După 1828, generalul Pavel Kiseleff îl vizitează frecvent aici pentru consultări privind elaborarea Regulamentului Organic.

În 1830, tânărul croitor german Holthaus notează în jurnalul său că Bucureștiul este „reședința domnitorului”, iar palatul acestuia este „destul de frumos”, semn că noua construcție reușise, în sfârșit, să redea Curții Domnești o parte din prestigiul pierdut.

Sursa: Serban Patrascu, Resedinta domneasca in Tara Romaneasca intre 1822-1828