Relatiile internationale ale României în anii 1947-1956

        La 10 februarie 1947 a fost semnat Tratatul de pace între România pe de o parte, si Puterile Aliate si Asociate de cealaltă parte. Astfel, România ieșea de sub regimul Convenției de armistițiu (semnată la 12 septembrie 1944), devenind un stat independent si suveran. În realitate, România a continuat să fie ocupată de trupele sovietice. Tratatul de pace prevedea: Toate forțele Aliate vor fi retrase din România în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a Tratatului de fată, Uniunea Sovietică rezervându-si dreptul de a păstra pe teritoriul român forțele armate care i-ar putea fi necesare pentru menținerea liniilor decomunicație ale Armatei  Sovietice în zona sovietică de ocupație din Austria.

       După cel de-al doilea război mondial, politica externă a României, ca si a celorlalte state de democrație populară, s-a caracterizat printr-o deplină docilitate fată de Moscova, care le-a impus încheierea unor tratate de prietenie, colaborare si asistență mutuală. România a semnat acest tratat la 4 februarie 1948. Tratatul prevedea angajamentul părtilor de a lua în comun măsurile necesare pentru înlăturarea oricărei amenințări, de a participa la toate acțiunile internaționale având drept scop asigurarea păcii si securității popoarelor; în cazul în care una dintre cele două părti ar fi fost antrenată într-un conflict armat cu Germania sau cu oricare alt stat care, direct sau indirect, s-ar fi unit cu aceasta, cealaltă parte îi va acorda ajutor armat si de altă natură. Părtile se obligau să nu încheie nici o aliantă si să nu ia parte la nici o coalitie si nici la alte acțiuni sau măsuri îndreptate împotriva celeilalte Părti si să se consulte cu privire la toate chestiunile internationale importante care atingeau interesele lor, să acționeze în spiritul prieteniei si colaborării pentru a dezvolta si întări legăturile economice si culturale între ele pe baza principiilor respectului reciproc, al independenței si suveranității naționale, al neamestecului în treburile interne ale celuilalt stat. Acest Tratat, semnat de dr. Petru Groza si V.M. Molotov, a fost primul document de acest fel încheiat de Uniunea Sovietică cu un stat fost inamic.

       În temeiul înțelegerilor dintre P. Groza si V. M. Molotov, la 23 mai 1948 a fost semnat acordul de predare a Insulei Serpilor către URSS. Astfel, după Basarabia si nordul Bucovinei, România mai pierdea o parte din teritoriul său national în favoarea Uniunii Sovietice, producându-se o modificare de granită, neprevăzută în Tratatul de pace din 10 februarie 1947.

        O expresie a modului în care acționau statele aflate sub dominația sovietică este relatia lor cu Iugoslavia. Deteriorarea raporturilor dintre Stalin si Iosiph Broz Tito s-a răsfrânt si asupra celorlalte state socialiste. În zilele de 20-29 iunie 1948 s-au desfăsurat la Bucuresti lucrările Biroului Informativ al Partidelor Comuniste si Muncitoresti la care a fost blamată conducerea Partidului Comunist din Iugoslavia. Ca urmare, toate statele socialiste, precum si partidele comuniste au rupt relațiile cu Iugoslavia si cu partidul comunist din această tară.

În 1949 s-a constituit Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) din inițiativa Moscovei, la care participau: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria si URSS. Ulterior au aderat la CAER si Albania, Republica Democrată Germană, Mongolia, Cuba si R.P.D. Vietnam. În fond, acesta era un organism prin care Uniunea Sovietică își impunea propriile concepții si interese celorlalte tări socialiste. Obiectivul CAER era armonizarea planurilor economice si realizarea unor schimburi  avantajoase  privind produsele de bază ale economiilor naționale.

       Anul 1955 a fost marcat de evenimente importante. La 14 mai a fost creat, din inițiativa Kremlinului, Tratatul de la Varșovia, prin care armatele statelor socialiste europene  au fost puse sub comanda sovietică. În fond, Tratatul de la Varsovia era o replică a Organizatiei Atlanticului de Nord (NATO), constituită în 1949 sub comanda SUA.

       În anul 1955 România a fost primită în ONU. Încă din 1947, guvernul român s-a adresat secretarului general al ONU cu cererea de acceptare a României în organizația mondială, dar nu a avut succes. În septembrie 1954 a adresat o nouă solicitare. La Conferința de la Geneva a miniștrilor de externe ai SUA, Marii Britanii, Frantei si Uniunii Sovietice desfăsurate în zilele de 27 octombrie – 16 noiembrie 1955 s-a discutat si problema primirii în ONU a noi state. Pe baza acordului convenit, România, împreună cu alte 16 tări, a fost primită, în decembrie 1955, în ONU. În primii ani de activitate la ONU, România, asemenea celorlalte state socialiste, a urmat întrutotul linia trasată de sovietici.

Sursa:  Ioan Scurtu,Curs România în relatiile internationale