Monofizismul

      Doctrina profesată de Chril şi adepţii săi nu era în întregime ortodoxă. În încercarea de a diminua importanţa naturii umane a lui Iisus, ei se îndepărtaseră atât de tare încât recunoşteau numai una singură, cea dumnezeiască: putem vorbi acum de o nouă erezie cea monofizită, care din multe puncte de vedere era inversul ereziilor nestoriană şi ariană. Când această nouă învăţătură a fost predicată de un călugăr de la Constantinopol, Eutihie, ea a obţinut imediat şi aprobarea patriarhului de la Alexandria, Dioscur, cel care-i succedase lui Chiril. Acesta va avea de-a face imediat cu opoziţia papei Leon cel Mare, îngrijorat nu atât de erezie, cât de ambiţia patriarhului de Alexandria. În acest timp împăratul Teodosie al II-lea, aflat ca de obicei într-o situatie delicată, convoacă la Efes în anul 449 un Sinod cunoscut sub numele de «sinodul tâlhăresc», pentru că Dioscur a vrut să-şi impună punctul de vedere monofizit prin violenţă. După moartea lui Teodosie al II-lea, pentru a pune capăt situaţiei tensionate, noul împărat Marcian convoacă Sinodul de la Calcedon din 451, care constituie al IV-lea Sinod Ecumenic. La lucrări au asistat şi trimişii papei, iar hotărârea finală a fost că în Hristos există două naturi, una divină şi una umană, unite într-o singură persoană, neamestecate, neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite. Sinodul a elaborat şi un număr de canoane dintre care cel mai important este al XXVIII-lea, care confirma canonul al III-lea de la Constantinopol din 381, făcându-se un pas înainte în fixarea rangului de întâietate, pe care îl are patriarhul de Constantinopol. Acest canon recunoştea papei un primat de onoare, dar afirma şi egalitatea scaunului din noua Romă (Constantinopol) cu cel din vechea Romă, justificându-se prin aceea că la Constantinopol este sediul guvernului, al Senatului şi al împăratului. Împotriva acestei hotărâri se va ridica papa, care nu recunoaşte canonul, dar şi ceilalţi patriarhi de Alexandria şi Antiohia. Ultimii doi îşi justificau poziţia prin faptul că erau scaune apostolice şi prin renumele şcolilor lor de teologie. Tot prin canonul 28 se stabilea aria jurisdicţională a Patriarhiei de Constantinopol, care cuprindea diocezele : Tracia, Pontul şi Asia, la acestea adăugându-se teritoriile din afara graniţelor Imperiului, adică creştinii aflaţi sub dominaţie barbară. Tot acum se pare că Biserica din Egipt va abandona limba greacă pentru cea coptă. Astfel, disputele teologice vor masca opoziţii naţionale şi aspiraţii mai vechi de independenţă.

 Sursa: Emanoil Babus, Aspecte ale istoriei spititualitatii Bizantului