Vânătoarea în Ţările Române: practici, spectacole domneşti şi mărturii străine

     Vânătoarea a ocupat un loc privilegiat în viaţa elitelor din Ţările Române, însă, spre deosebire de Occident, nu s-au păstrat tratate specializate, bogat ilustrate, despre tehnici, arme sau ritualuri cinegetice. Ceea ce ştim provine din cronici, letopiseţe şi relatările călătorilor străini, care surprind atât dimensiunea practică, cât şi caracterul ceremonial al acestor expediţii.

Vânătoarea lui Şerban Cantacuzino: un episod banal, urmat de o descoperire neobişnuită

Letopiseţul Cantacuzinesc aminteşte o vânătoare de iepuri organizată de Şerban vodă Cantacuzino la Fântâna Rece. Evenimentul nu a rămas în memoria epocii prin amploarea sa, ci prin descoperirea unui iepure malformat, cu două capete şi patru picioare dinainte, găsit în cuhnia domnească. Această întâmplare, aparent minoră, arată cât de atent erau consemnate fenomenele neobişnuite, interpretate adesea ca semne sau prevestiri.

Vânătoarea – ocupaţie nobilă şi exerciţiu militar

Străinii care au vizitat Ţările Române au remarcat frecvent pasiunea boierilor pentru vânătoare. Franco Sivori, secretarul lui Petru Cercel, nota că boierii munteni îşi împărţeau timpul între slujba la curte, exerciţiile ostăşeşti şi vânătoare. El descrie o impresionantă partidă domnească în care au fost prinşi:

• 270 de iepuri,

• 10–12 lupi,

• 60 de vulpi,

după ce o pădure întreagă fusese înconjurată cu garduri pe o distanţă de câteva mile.

Vânătorile domneşti – adevărate campanii militare

Diplomatul sas Michael Weiss, invitat de Radu Şerban în 1606, povesteşte că timp de două săptămâni a vânat zilnic alături de voievod, doborând cerbi, lupi şi mistreţi. Într-o singură zi, câinii de vânătoare au răpus 14 mistreţi – o performanţă care arată amploarea acestor expediţii.

În vremea lui Matei Basarab, Paul de Alep descrie o vânătoare organizată în ajunul Crăciunului, cu peste zece mii de oşteni de diverse origini – sârbi, bulgari, albanezi, greci, unguri, turci, munteni. Alaiul domnesc, tobele, trâmbiţele şi carele încărcate cu vânat transformau vânătoarea într-un spectacol politic şi ceremonial.

Vânatul – parte a ospăţului şi a prestigiului domnesc

Vânătoarea nu era doar un exerciţiu fizic sau militar, ci şi o sursă de prestigiu. Un sol suedez, invitat în 1657 la masa lui Constantin Şerban, povesteşte cum, în mijlocul ospăţului, au fost aduşi doi urşi mari, proaspăt vânaţi.

Pieţele oraşelor reflectau, la rândul lor, abundenţa faunei locale. În Iaşi se găseau potârnichi şi găinuşe de munte, iar la Galaţi, Tommaso Alberti nota preţurile scăzute ale iepurilor. François de Pavie cumpăra de pe drum prepeliţe, lapte şi ouă de la vânzătoare ambulante – semn că vânatul era accesibil şi populaţiei obişnuite.

Vânătoarea în viziunea lui Dimitrie Cantemir

În Descrierea Moldovei, Cantemir dedică un capitol întreg vânătorilor domneşti. El subliniază că vânătoarea era considerată un exerciţiu războinic, potrivit unui neam „înclinat la lupte”. Mai mult, tradiţia lega chiar întemeierea Moldovei de un episod cinegetic – legenda bourului urmărit de Dragoş.

Animale vii pentru divertisment

Unele animale erau capturate vii şi păstrate în curţile domneşti. Paul de Alep notează că în casele boierilor şi episcopilor se găseau adesea urşi şi alte sălbăticiuni, folosite pentru divertisment. Petru Cercel, de pildă, a poruncit construirea unor cuşti mari şi frumoase la Târgovişte pentru a adăposti astfel de animale.

Concluzie

Vânătoarea în Ţările Române nu a fost doar o activitate recreativă, ci un element esenţial al culturii aristocratice, un exerciţiu militar, un spectacol politic şi o sursă de prestigiu. Mărturiile străinilor, alături de cronicile interne, conturează imaginea unei lumi în care vânătoarea era un ritual al puterii, al abundenţei şi al identităţii nobiliare.

 

Sursa: Maria Magdalena Gorovei, Viața cotidiană în evul mediu românesc