Vânătoarea în evul mediu românesc

     În Ţările Române nu par să fi existat tratate de vânătoare, cu descrieri bogat ilustrate ale metodelor sau armelor întrebuinţate.

     Letopiseţul Cantacuzinesc relatează şi despre o vânătoare din zilele lui Şerban vodă Cantacuzino, dar nu oferă amănunte privitoare la desfăşurarea ei, fiindcă aceasta atrăsese atenţia contemporanilor nu prin caracterul ei spectaculos – fusese o simplă vânătoare de iepuri –, ci prin descoperirea neobişnuită care i-a urmat. Spune letopiseţul că domnul au ieşit în plimbare la Fântâna Réce şi trimiţând păharnicii cu ogari şi coconii să vânéze crângurile dimprejur şi el şădea de priviia de la corturi, au prinsu ei câţiva iepuri şi aducându-i naintea lui, au împărţit boiarilor câţiva şi câţiva i-au trimis la cuhnie; şi în cei din cuhniia domnească s-au înnemerit o iepuroaică cu pui în pântece, care spintecând-o, au găsit un pui gata să-l féte, şi cu 2 capete şi cu 4 picioare dinainte, un cap trăgea într-o parte, altul într-alta, îmbinate trupurile la mijloc şi îmbinătura nu să cunoştea.

      În însemnările străinilor care au străbătut Ţările Române, vânătorile s-au bucurat de mai multă atenţie. Franco Sivori, secretarul lui Petru Cercel, nota că boierii munteni se îndeletniceau cu slujba la curte, cu călăritul, cu întreceri ostăşeşti şi cu vânătoarea. Tot lui îi aparţine şi descrierea unei partide de vânătoare, organizată la curtea domnească: În această ţară se găsesc multe animale sălbatice, ca iepuri, cerbi, căprioare, mistreţi, vulpi, lupi şi urşi, se află potârnichi, fazani, găini, gâşte şi rate sălbatice, turturele, prepeliţe şi sturzi şi alte păsări mici în mare număr, astfel că se pot face uşor minunate vânători. Între altele, am luat parte la o mare vânătoare a principelui la care s-au prins 270 de iepuri, zece-doisprezece lupi şi 60 de vulpi, înconjurându-se pentru acest scop cu gard o pădure cu un ocoliş de 2 sau 3 mile.

     Diplomatul sas Michael Weiss, invitat de Radu vodă Şerban, în noiembrie 1606, la vânătoare, povesteşte în autobiografia sa: Cu voievodul am petrecut zilnic două săptămâni la vânătoare; am vânat cerbi, lupi, mistreţi într-o cantitate mare, astfel încât într-o singură zi am răpus cu ajutorul câinilor de vânătoare 14 mistreţi şi multe alte animale sălbatice.

     În vremea lui Matei Basarab, arhidiaconul sirian Paul de Alep a fost martorul unei vânători, despre care a lăsat mărturie: În ajunul Crăciunului a pus să se bată toba pentru a înştiinţa pe ostaşii care se aflau în oraş: era semnul lor de adunare. Ei s-au strâns la el cu steagurile lor. El [domnul] a ieşit şi s-a urcat în trăsură, iar ei au alcătuit un alai mare înaintea lui, în timp ce tobele, trâmbiţele şi goarnele îl urmau, potrivit datinei domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti, datină împrumutată de la turci […]. Căci este un obicei străvechi [al domnilor] să dea cu prilejul ajunului Crăciunului şi al sâmbetei luminate un ospăţ domnesc din vânatul lor, în a doua zi de sărbătoare. Erau peste zece mii de oşteni aleşi dintre cei mai viteji şi mai neînfricaţi: sârbi, bulgari, albanezi, greci, unguri, turci, munteni. Seara s-au întors cu mare pompă. În spatele trăsurii domneşti veneau care încărcate cu vânat: mistreţi, iepuri, vulpi şi urşi pentru petrecere, apoi păsări sălbatice: cocori, găini sălbatice, porumbei şi altele.

     Un sol suedez, ajuns în 1657 în Ţara Românească şi poftit la un ospăţ în grădină de Constantin vodă Şerban, avea să povestească: La mijlocul mesei au fost aduşi în faţa uşii chioşcului doi urşi mari, care fuseseră vânaţi de vânătorii domnului.

     Diplomatul suedez Paul Strassburg remarca, în 1632, mulţimea de fiare sălbatice şi de păsări care populau codrii munteneşti, iar secretarul unui alt sol suedez, consemna, la 1656, că în pieţele din Iaşi se găsea vânat din abundenţă, mai cu seamă potârnichi şi găinuşe de munte. Această din urmă informaţie le completează pe altele două, mai timpurii: Tommaso Alberti găsise la târgul de la Galaţi o mulţime de iepuri la un preţ scăzut, iar François de Pavie cumpărase pe drumurile din Moldova, de la tinere vânzătoare ambulante, lapte, prepeliţe şi ouă.

      Vânătorilor domneşti, Dimitrie Cantemir le închină un capitol întreg din Descrierea Moldovei, capitol care se deschide cu aceste cuvinte: Dacă vânarea fiarelor este de obicei o mare plăcere pentru cei mai de seamă principi de pe pământ, apoi pentru domnii Moldovei a fost un lucru foarte obişnuit. Pe lângă că vânătoarea seamănă cu un fel de război şi că un neam foarte înclinat la lupte trebuia s-o prefere tuturor celorlalte exerciţii fizice, ea se prezenta moldovenilor cu un titlu special, fiindcă se credea că ea a fost aceea care le-a dat prilejul de a-şi căuta şi de a-şi întemeia ţara.

     Unele exemplare erau prinse vii şi utilizate în scop de divertisment. Despre munteni, Paul de Alep consemna că au plecat la vânătoare, căci în toate aceste ţări, până la cazaci şi la moscoviţi, în fiecare casă de episcop sau de boier sunt întotdeauna urşi şi alte animale, pentru petrecerea lor. Potrivit celor spuse de Franco Sivori, Petru Cercel poruncise să se facă, la curtea domnească din Târgovişte cuşti nespus de mari şi frumoase pentru a ţine sălbăticiuni.

 

Sursa: Maria Magdalena Gorovei, Viața cotidiană în evul mediu românesc