Testamentul în evul mediu românesc

     Redactate într-un stil sobru, caracteristic epocii, testamentele, fie că au aparţinut unor domni sau unor umili călugări, sunt foarte asemănătoare sub aspectul structurii.

      Diatele încep, de obicei, cu scurte consideraţii de ordin religios sau meditaţii simple legate de soarta şi rostul oamenilor în această viaţă. La 1646, clucerul Dumitraşco Iarali scria în diata sa: Întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, stăpânitoriu vieţei şi a morţei. Întâi eu, Dumitraşco Erali cluciarul, de a vria Atotţiitoriul Domnul să mă chéme spre dânsul, mă rog să priimiască sufletul mieu cu obicinuita a sa milostivire, să-mi iarte greeria a mulţimei păcatelor méle.

       Diatele erau un bun prilej pentru asumarea păcatelor din timpul vieţii. Marele vornic Gavriliţă Costache îşi începe testamentul din 1687 astfel: Socotindu-mă cu firea mea, că nime nu-i în lume să veţuiască şi să nu moară, ci tot cu moartea ne plătim, şi am socotit că cine aşează singur mai bine-i decât când aşează alţii mai pe urmă. Eu fui un om mai păcătos decât alţii, că fiind mai păcătos avui şi premenéle de femei mai mult decât alţii, aşa îmi fu parte de la milostivul Dumnezeu după păcatele mele şi avui coconi cu trei femei.

      De cele mai multe ori, autorul testamentului justifică alcătuirea acestui act: …fiind la boală, din voia lui Dumnezeu şi văzând că mi să apropii viiaţa de moarte sau: … orânduit fiind împreună cu alţi boieri ca să merg la Poartă cu trebuinţele ţărei şi a Măriei Sale, a domnului nostru.

     După o introducere de acest fel – care nu este, însă, o caracteristică generală – testamentul înregistrează ultimele dorinţe ale autorului său. Testatorii sunt preocupaţi, mai întâi, de soarta bunurilor lor. Averile erau privite ca daruri ale Divinităţii  deci păstrarea şi buna lor administrare reprezenta o obligaţie pioasă.

      În afara dispoziţiilor legate de moştenirea propriu-zisă a averilor mişcătoare sau nemişcătoare, testamentele conţin şi clauze referitoare la locul şi felul în care oamenii doreau să fie înmormântaţi. Ştefan Tomşa I cerea, de pildă, să fie îngropat în biserica ortodoxă Sf. Maria din Liov, lăsând, în acest sens, bisericii 300 de florini. Miron Barnovschi dorea să fie adus în ţară şi înmormântat la Dragomirna.

      Dacă soarta averilor este elementul comun al tuturor categoriilor de testamente, există unul care conţine şi dispoziţii cu un caracter special. Este vorba despre testamentul lui Alexandru Lăpuşneanu (24 martie 1565), în care domnul stabilea succesiunea la tron a fiilor săi – enumeraţi în ordinea: Bogdan, Ştefan, Ionaşco, Ilie, Petru şi Constantin – şi-i sfătuia pe urmaşi ce linie politică să urmeze după moartea lui, căror împăraţi şi regi să se adreseze pentru ajutor.

      Sunt şi testamente care rememorează întâmplări din viaţa testatorilor, ceea ce le imprimă o notă foarte personală. La 1563, de exemplu, mitropolitul Grigorie Roşca, într-o diată redactată sub forma unei scrisori către comunitatea monahală de la Probota, îşi amintea cu faţa către faţa pământului umed cum …m-am nevoit cu multă trudă şi pricepere de am întors pe Petru voievod şi pe doamna lui, Elina, cu copiii lor, de s-au îngropat acolo căci nicăieri altundeva nu se îngropau domnii fără numai la Putna. Şi putnenii, până nu demult, au lătrat mult asupra mea şi mari blesteme şi mânie au ţinut.

       Pentru a se asigura de respectarea dorinţelor sale, testatorul îşi încheia diata cu un blestem. Iată-l pe cel cuprins în testamentul vornicului Andrei Săpoteanul (30 ianuarie 1680): Iar cine din ruda mea s-a amesteca să ceară ceva, să fie trăclet şi proclet de Domnul nostru Iisus Hristos, carele au făcut ceriul şi pământul şi de Preacurata Maica Domnului nostru Precesta şi de 4 Sfinţi Evanghelişti şi de 12 Apostoli şi să hie afurisit de 318 oteţi care a fost în sfânta cetate în Nicheia, să aibă parte cu Iuda şi cu trăcletul Arie, amin. Şi la ce judeţ s-or trage, să n-aibă judeţ şi să hie de ruşine.

 

 

Sursa: Maria Magdalena Gorovei, Viața cotidiană în evul mediu românesc