Tâlhăriile în evul mediu românesc

     Drumurile şi aşezările în întuneric erau bătute de tâlhari. Atât documentele munteneşti, cât şi cele moldoveneşti atestă existenţa lor, dar arareori se precizează dacă acţionaseră ziua sau noaptea.

      Un document din 1634 povesteşte cum pe un Trifan din Marcoviceni şi pe soţia lui, Sora, i-au împresurat tălharii noaptea şi au aprinsu casa lor pre dânşii şi multe odoară şi avére a lor au arsu în casă, numai ce-au scăpat cu trupurile din casă.

      În zilele lui Matei Basarab, fiind Barbu Poenaru clucerul trimis de domnu nostru la împărăţie în slujba Măriei Sale şi a ţerâi, aici, în urma lui, mers-au neşte hoţi la casa lui, în Poiană, de i-au prinsu jupâneasa şi pre oamenii lui de i-au muncit noaptea şi i-au căznit şi i-au arsu cu foc până i-au omorât jupâneasa şi i-au luoat tot de în casă ce au avut.

     Probabil că majoritatea celor care jefuiau casele boierilor, ale orăşenilor, care furau vite sau cai, făceau aceasta după apusul soarelui. Un misionar catolic ajuns în Moldova scria, în 1678, că lipsurile şi nenorocirea din aceste locuri sporesc neîncetat; din cauza mulţimii tâlharilor nu se mai poate circula şi nici măcar nu suntem siguri în oraşe; şi aici, în Cotnari, este nevoie a sta mereu cu armele în mână, atât ziua, cât şi noaptea.

     O foarte plastică descriere a unui jaf în Moldova, la 1421, ne-a lăsat-o Guillebert de Lannoy: când să intru noaptea în sus-zisul oraş Cetatea Albă, eu şi cu un tălmaci al meu am fost prinşi, aruncaţi jos de pe cai şi prădaţi de hoţi; şi chiar m-au bătut şi rănit greu la braţ, ba m-au şi dezbrăcat, lăsându-mă gol, doar în cămaşă, legat de un copac o noapte întreagă lângă malul unui mare râu numit Nistru, unde am petrecut noaptea în mare primejdie de a fi ucis sau înecat.

      Există mărturii despre unele măsuri luate pentru a păzi liniştea locuitorilor oraşelor şi a preveni tâlhăriile şi omorurile pe timp de noapte. Paul de Alep povesteşte că, la Târgovişte, în turnul de piatră al curţii domneşti, se află orologiul oraşului şi acolo stau de strajă mulţi paznici. În timpul cinei, aceştia bat dintr-o tobă asemenea unei khalilie de la noi, pentru a opri circulaţia în timpul nopţii; după aceea, aprind o lumină mare şi, atâta timp cât rămâne aprinsă lumina, nimeni nu îndrăzneşte să umble pe uliţe. În zori de zi, bat iarăşi din tobă, sting luminile şi se trag lovituri de tun pentru a vesti pe toţi locuitorii din oraş că pot să umble pe străzi.

 

Sursa: Maria Magdalena Gorovei, Viața cotidiană în evul mediu românesc