Structuri sociale în Principatele Române în sec. XIX

     Principalele componente sociale, boierimea şi ţărănimea, nu sunt clase omogene. Boierimii pămîntene i se adaugă, sub fanarioţi, un important contingent grecesc, de unde un conflict de durată, alimentat şi de noile sensibilităţi ale sentimentalismului naţional.

     Boierimea românească a trebuit să suporte anumite schimbări de mentalitate, datorate unei multitudini de factori, între care am menţiona spiritual veacului, frecventarea şcolilor şi valorilor culturale occidentale, preluarea, uneori mecanică, a modei occidentale şi, de fapt, a tuturor ingredientelor unui nou stil de viaţă. Această boierime, prin generaţia de la 1848, s-a aflat în fruntea luptei pentru emancipare socială şi naţională; părînd lovită de o stranie amnezie, a lucrat în contra zdruncinării unei întocmiri ce-i asigurase bunăstarea şi prestigiul social.

      Ţărănimea, la fel, este o categorie socială lipsită de omogenitate. Sunt ţărani liberi (vechii moşneni şi răzeşi, denumiţi, în urmă, mici proprietari şi lucrîndu-şi pămînturile individual sau în devălmăşie) şi ţărani clăcaşi; raportul numeric dintre cele două categorii (30%, respectiv 70%) rămînînd relative acelaşi pe toată durata primei părţi a epocii moderne. Există diferenţe între ţăranii de şes şi cei de munte între clăcaşii particulari, cei bisericeşti şi cei ai statului şi chiar diferenţe de la o moşie la alta.

      Burghezia nu se prezintă la fel în cele două Principate, mai cu seamă din punctul de vedere al originii etnice. Dacă, în Ţara Românească, starea a III-a e formată în mare parte din autohtoni, în Moldova îndeletnicirile „burgheze” sunt apanajul, într-o proporţie covîrşitoare, a elementelor alogene (evrei, armeni, greci, bulgari). Asemănător se prezintă situaţia şi în cazul profesiunilor liberale (sau libere; este vorba de acele profesiuni ce se exercită în baza unei diplome/patente de liberă practică): medici, farmacişti, bancheri etc. Populaţia oraşelor e completată de un număr considerabil de slugi (cea mai răspîndită „profesiune” în Bucureşti, conform datelor recensămîntului din 1859), lucrători de tot felul, oameni fără căpătîi, chiar ţărani la periferii.

      Clerul ortodox, mult mai numeros decît în zilele noastre, se compune din două categorii: clerul de mir şi clerul monahal. Clerul de mir, prin căsătorie şi păstorirea nemijlocită a turmei, este implicat direct în viaţa de obşte a comunităţii. Mănăstirile, foarte numeroase şi cu un număr considerat, în epocă, exagerat de mare de călugări, sunt de două feluri: mănăstiri pămîntene şi mănăstiri închinate. Între mănăstirile pămîntene, chinoviile au dreptul de autoadministrare, o altă categorie fiind subordonată episcopiilor. Mănăstirile închinate  locurilor sfinte sunt conduse de către egumeni greci, au soborul format din greci, administrîndu-şi întinsele domenii funciare în temeiul legatelor ctitorilor, fiind obligate la întreţinerea unor şcoli şi stabilimente de sănătate, ca şi la vărsarea unei sume anuale în visteria statului. Cea mai mare parte a veniturilor, fireşte, ia drumul străinătăţii – dar în condiţii cu totul diferite decît acelea existente în momentul „închinării”. În plus, sprijinite de către Patriarhia din Constantinopol, de către Rusia şi Poartă, mănăstirile închinate au tendinţa manifestă de a se transforma în stat în stat, de a se sustrage cu totul controlului autorităţilor româneşti, fapt fără îndoială de natură să încingă spiritele, mai cu seamă în contextul presant al necesităţii introducerii unor reforme în spiritul modernităţii.

      O categorie socială aparte sunt robii ţigani. Grupaţi după felul de viaţă (de laie, vătraşi) sau îndeletniciri (lingurari, ursari, zlătari etc), soarta lor depinde de stăpîni: stat, biserică, particulari. Problema eliberării robilor ţigani, faţă de care se naşte o adevărată pasiune spre 1840, nu a fost rezolvată, însă, decît treptat. În Ţara Românească, au fost eliberaţi, mai întîi, ţiganii statului (o lege din 1843, completată în 1847), apoi celelalte categorii de robi, prin legea din 8 febr.1856. În Moldova, emanciparea începe cu ţiganii bisericeşti (ian.1844), urmaţi de ţiganii statului (febr.1844) şi de ţiganii particulari  (dec.1855).

 

Sursa: Mihai Cojocariu, Gheorghe Cliveti, România modernă