Străinii din Principatele Române în prima jumătate a sec. XIX

     Cea mai importantă categorie de străini era  reprezentată de evrei. Numărul lor, la jumătatea secolului al XIX-lea, se apropia de un sfert de milion, în Moldova, pe cînd în Ţara Românească sunt pînă în 20.000, după cele mai largi estimări. Fiindu-le interzis accesul în lumea satelor, într-o primă fază, evreii s-au aşezat mai cu seamă în oraşe, în locuinţe de o arhitectură inconfundabilă şi ocupînd străzi sau chiar cartiere întregi. De asemenea, s-au aşezat în tîrgurile atît de numeroase în perioada regulamentară, locuind uliţa principală şi dîndu-le aspectul caracteristic de stetl. În Ţara Românească, majoritatea evreilor sunt sefarzi (spanioli), veniţi de relativ multă vreme şi avînd o stare materială şi spirituală net superioară coreligionarilor din Moldova, care sunt, aproape în totalitate, evrei aşkenazi (polonezi), vorbitori de idiş, veniţi din Galiţia sau din părţile poloneze anexate de ruşi sau chiar din Rusia. Treptat, evreii au penetrat şi lumea satelor, în ciuda amintitelor interdicţii, mai întîi ca negustori ambulanţi, apoi în calitate de crâşmari, orândari ai velniţelor etc. Acordînd împrumuturi masive marii proprietăţi, evreilor li s-a deschis şi bănoasa îndeletnicire a tranzacţiilor funciare şi aceea a arendăşiei.

     Armenii sunt de multă vreme aşezaţi în Principate, poate chiar înainte de descălecat, formînd şi ei, în unele oraşe din Moldova (Iaşi, Botoşani, Suceava), cartiere compacte. Creştini monofiziţi, au avut ocupaţii diverse, cu o predilecţie, totuşi, pentru comerţ şi operaţiuni bancare. Unii s-au naturalizat, graţie serviciilor aduse statului, intrînd în rîndurile boierimii. Practic, spre 1859, nu au fost obiecţii pentru împămîntenirea lor, cu excepţia pretenţiei, considerată jignitoare, de a fi recunoscuţi drept naţie armană.

     Bulgarii au venit individual sau în grupuri. Aşezaţi, mai cu seamă, la periferia oraşelor, se ocupă de grădinărit şi, uneori, de comerţul mărunt. Totuşi, comunitatea bulgară din Brăila a putut fi utilizată, în anumite momente, de către agenţi ai Rusiei, în scopuri subversive, aşa cum s-a întîmplat în 1840- 1843. În zona din sudul Basarabiei cedată Moldovei exista, însă, o comunitate compactă: aşa-numitele cele 30 de sate de colonii bulgare. Reprezentantul lor în Adunarea ad-hoc a Moldovei a solicitat, pe un ton cam vehement, recunoaşterea privilegiilor coloniilor acordate de către ţarii Rusiei.

      Sudiţii, supuşii străini, sunt o categorie juridică şi au apărut în ţările noastre spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, după ce, la Bucureşti şi Iaşi, s-au stabilit reprezentanţe diplomatice permanente. De fapt, jurisdicţia consular avea o justificare în teritoriile administrate direct de turci, unde jurisdicţia revenea tribunalelor islamice. Dar, în Principate, unde musulmanilor le era interzisă stabilirea, nu funcţiona dreptul islamic şi nu se justifica în nici un fel jurisdicţia consulară; transferul acesteia la noi, ca şi în alte cazuri, a fost un abuz interesat, devenit cu atît mai supărător într-o perioadă în care tendinţa era de generalizare a legii comune, de impunere a principiului egalităţii în faţa legii. Treptat, supuşenia străină, ce se bucura de facilităţi fiscale şi juridice, a devenit atrăgătoare chiar pentru pămînteni şi anumite puteri – în primul rînd, Austria – au înţeles că poate fi o pîrghie pentru a-şi întări influenţa în teritoriu. În Moldova, sudiţii austrieci, subordonaţi consulului de la Iaşi, erau organizaţi pe ţinuturi, avînd în frunte un staroste, care era şi persoana de contact cu autorităţile locale. Dar, în pofida protestelor acestora, supuşenia străină şi jurisdicţia consulară s-au menţinut pînă după unirea Principatelor.

     Lipovenii, ortodocşi de rit vechi, fugiţi spre marginile Rusiei datorită persecuţiilor, pentru că nu acceptaseră reformele patriarhului Nikon, pe vremea ţarului Alexei Mihailovici, au ajuns şi în părţile noastre, stabilindu-se în unele zone mai greu accesibile (Dobrogea, Delta Dunării) sau, izolat, în unele localităţi din Moldova.

      Catolicii din Moldova, numiţi, impropriu, „unguri”, sunt, de fapt, ceangăi (români secuizaţi) sau moldoveni curaţi. Episcopul lor din Iaşi, Antonio di Stefano, a înfăţişat mai multe suplici adresate atît autorităţilor locale, cît şi Comisiei Europene de Observaţie şi Anchetă în care, în esenţă, solicita drepturi politice pentru catolici, deoarece ei s-au comportat mereu ca buni cetăţeni, chiar dacă majoritarii ortodocşi îi considerau drept nişte păgâni.

 

Sursa: Mihai Cojocariu, Gheorghe Cliveti, România modernă