Servituțile la romani

    Servituţile sunt sarcini impuse unui lucru în folosul unei personae oarecare, persoană care este proprietara unui imbil sau în folosul unei persoane determinate.

     Rezultă că romanii au cunoscut două feluri de servituţi:

- atunci când sarcina apasă asupra unui lucru, în folosul proprietarului unui imobil, servitutea se numeşte predială;

- în ipoteza în care sarcina apasă asupra lucrului altuia, în folosul unei anumite persoane, servitutea se numeşte personală.

A. Servituţile personale sunt:

- uzufructul

- usus

- habitatio

- operae.

a) Uzufructul este dreptul de a te folosi de un lucru şi de a-i culege fructele, păstrând substanţa lui. Dreptul de uzufuct se realizează prin împărţirea atributelor dreptului de proprietate între nudul proprietar şi uzufructuar: uzufructuarul are dreptul de a folosi lucrul şi de a-i culege fructele, iar nudul proprietar păstrează numai dispoziţia, goală de conţinut. Uzufructul poartă asupra lucrurilor care nu se consumă prin întrebuinţare şi are un caracter temporar, cel mult viager.

b) Usus este dreptul de a folosi lucrul altuia, fără a-i culege fructele.

c) Habitatio este dreptul de a locui în casa altuia.

d) Operae servorum este dreptul de a folosi serviciile sclavului altuia.

B. Servituţile prediale se împart în două categorii:

- rustice

- urbane.

      Servituţile sunt încadrabile în una din cele două categorii în funcţie de natura imobilului dominant. Dacă imobilul dominant, în folosul căruia se constituie servitutea, este o clădire, servitutea se numeşte urbană, iar dacă este un teren se numeşte rustică. Privită din perspectiva imobilului dominant, servitutea apare ca un drept, iar din perspectiva proprietarului imobilului aservit, ea apare ca o sarcină.

      Romanii au cunoscut numeroase servituţi prediale:

- iter (dreptul de a trece pe jos sau călare prin terenul aservit)

- via (dreptul de a trece cu un car prin terenul altuia)

- ius pascendi (dreptul de a paşte animalul pe terenul altuia)

- aqueductus (dreptul de a aduce apă prin conducte pe terenul altuia)

- servitus oneris ferendi (dreptul de a sprijini o construcţie pe zidul vecinului).

      Atât servituţile personale, cât şi cele reale, prezintă unele caractere comune:

- toate servituţile sunt drepturi reale;

- proprietarul lucrului aservit nu are obligaţia de a face ceva pentru titularul dreptului de servitute

- nimănui nu-i poate fi aservit propriul lucru. Dacă proprietarul imobilului dominant devine şi proprietar al fondului aservit, servitutea se stinge;

- nu poate exista o servitute a servituţii.

 

Sursa: Emil Molcuț, Drept roman