Locuințele domnești în Moldova medievală

      În Moldova nu a existat un singur tip de cămin, căminul etalon. Fiecare categorie socială sau profesională, de la domnul ţării până la negustorul din oraşe, avea un alt fel de locuinţă. Familia domnească îşi avea reşedinţa principală în palatul de la Iaşi şi reşedinţe sezoniere, temporare, în curţile presărate prin mai toate târgurile Moldovei.

     Palatul domnesc din Iaşi era departe de ceea ce se înţelege îndeobşte prin acest termen. Un călugăr italian care a trecut prin capitala Moldovei la începutul veacului al XVII-lea scria că palatul este înconjurat de o parte cu ziduri şi de cealaltă parte este închis cu bârne îmbucate unele într-altele şi că este o construcţie de zid, acoperită cu şindrilă.

     Odată cu venirea lui Vasile Lupu la tron, reşedinţa a început să-şi schimbe înfăţişarea. Solul polon Jerzy Krasinski scria, la 1636: Castelul era înainte vreme destul de sărăcăcios, dar domnul de acum, pentru a avea o locuinţă comodă, l-a restaurant foarte bine şi l-a îndreptat şi a făcut întărituri bune de jur împrejur. Aceeaşi grijă a manifestat-o domnul şi pentru celelalte curţi, reparându-le şi amenajându-le cu materiale şi meşteri – cărămidari, ţiglari, dulgheri – aduşi de la Bistriţa.

      Cum arăta palatul domnesc din Iaşi după reparaţiile făcute de Vasile Lupu povesteşte Marco Bandini: În ceea ce priveşte aparenţa sa exterioară, palatul nu arată aşa strălucit, însă pereţii dinăuntru, îmbrăcaţi în covoare, tapiserii, draperii de mătase, strălucind de aur şi argint, înfăţişează o maiestate oarecum regească a acestui principe. Scaunele acoperite cu o pânză foarte fină de in, sunt împodobite cu ţinte de aur şi argint.

       Un alt observator, Paul de Alep, era impresionat de faptul că locuinţele unde stau sunt acoperite în întregime cu plăci de faianţă, iar Vasile <Lupu> a pus să se împodobească minunat tavanele. Lucrările efectuate de Vasile Lupu au schimbat într-o oarecare măsură aspectul curţii, deşi ea a rămas în continuare o reşedinţă bătrânească, cu multe ornamente şi luxoasă, dar fără un plan ordonat, e un adevărat haos şi are multe clădiri lipsite de proporţii.

      Apartamentele locuite de familia domnească în cetatea Sucevei, la curţile din ţară şi poate în incintele mănăstirilor erau, fără îndoială, împodobite cu decoruri pictate. Când Petru Rareş şi ai lui au fost siliţi să ia calea pribegiei şi să se refugieze la Ciceu, a fost tocmită o echipă de zugravi care, plătită de administraţia Bistriţei în contul birului, a executat felurite lucrări la porunca fostului domn moldovean.

      Încăperile erau luminate cu lumânări de ceară aşezate în sfeşnice. În prima jumătate a secolului al XVI-lea, scurgerea timpului era măsurată de ceasornice: Petru Rareş primise un orologiu de la bistriţeni, în 1537, şi un altul de la braşoveni, în 1542. Acesta din urmă aparţinuse judelui oraşului Braşov, Johann Fuchs.

      În vremea aceluiaşi domn al Moldovei, în sala tronului sau, mai degrabă, într-o sală de primire, era prinsă, pe un perete, o icoană înfăţişând Învierea Mântuitorului. Diverse obiecte de sticlă, împreună cu vase preţioase de pus flori şi un cristal de sare în care un meşter braşovean cioplise bourul Moldovei completau decorul.

     Soli sau misionari ajunşi în Moldova şi primiţi la curte – toţi au vorbit despre încăperile destinate prin excelenţă bărbaţilor; niciodată nu sunt descrise apartamentele doamnei. Se observă doar că apartamentul principesei sau doamnei este în spatele locuinţei domnului. Ea locuieşte aici cu roabele sale şi uşile sunt păzite de un fel de Kislar aga, care este un bătrân, numit de localnici «vorniko»; acesta poartă un baston roşu în mână, ca semn distinctiv al funcţiei sale. Pe lângă acesta, la intrarea în apartament se află o trupă de gardă de douăzeci şi cinci – treizeci de lăncieri.

     În separarea apartamentelor doamnei în palatul de la Iaşi se vede, o formă de protecţie a intimităţii acestei femei. Departe de privirile celor care călcau mai tot timpul dincolo de turnul porţii gospod doamna avea, prin locuinţa şi biserica separate, o deplină libertate de mişcare, îşi putea organiza cum voia timpul, putea ieşi sau intra fără a risca întâlniri inoportune. În aceste apartamente creşteau şi coconii domneşti, astfel că, odată cu intimitatea mamei se proteja şi propria lor intimitate.

 

Sursa: Maria Magdalena Gorovei, Viața cotidiană în evul mediu românesc