Divorțul în Moldova medievală

      Când o căsătorie nu mergea, soluţia normală era divorţul. Cartea românească de învăţătură înregistrează ca motive de divorţ: adulterul, purtările necuviincioase, sodomia, pedofilia, lesbianismul, exhibiţionismul, proxenetismul, ereziile, bătaia şi ameninţarea cu moartea din partea soţului, izgonirea de acasă a soţiei, călugărirea unuia dintre soţi. Se pare că existau situaţii în care unul din soţi invoca un motiv de divorţ, pentru a obţine mai repede desfacerea căsătoriei, deşi cererea nu era chiar îndreptăţită. Divorţurile se judecau de instanţa ecleziastică, fiind o materie civilă canonică. În urma judecăţii, se emitea o carte de despărţenie.

     Johann Sommer povesteşte că, la moldoveni, se înrădăcinase obiceiul, pe care îl ţin şi astăzi [în a doua jumătate a secolului al XVI-lea] ca un fel de lege, că, dacă soţia a fost ocărâtă sau a fost lovită uşor, ea să aibă voie slobodă – ca şi cum ar fi o injurie gravă – a trece în altă căsătorie, dacă poate să plătească soţului o treime de galben de aur, prin care să facă dovada că a ieşit de sub puterea lui.

     Despre bărbaţi, Antonio Maria Graziani scria că desfac adeseori căsătoria pentru cuvintele chiar cele mai neînsemnate, trimiţând soţiei carte de despărţire şi plătind vistieriei doisprezece denari.

     Cum procedura de divorţ era simplă, obiceiul ortodocşilor a fost imitat şi de catolicii din Moldova, spre disperarea preoţilor şi a misionarilor. Doar Despot vodă a încercat să facă puţină ordine, băgând cea mai mare spaimă printre boierii români.

 

Sursa: Maria Magdalena Gorovei, Viața cotidiană în evul mediu românesc