Căsătoria în Ţările Române: norme juridice, practici sociale și mentalități
În vechile noastre pravile, căsătoria era reglementată cu o rigoare care reflecta atât tradiția bizantină, cât și realitățile sociale ale epocii. Vârsta minimă pentru încheierea mariajului era surprinzător de scăzută: 12 ani pentru fete și 15 ani pentru băieți. Inițiativa căsătoriei aparținea aproape întotdeauna bărbatului, care negocia condițiile cu părinții fetei. Un mariaj încheiat fără acordul familiei atrăgea o sancțiune severă: dezmoștenirea.
Căsătoria și dreptul canonic: limite, penitențe și interdicții
În Ţările Române, indivizii se puteau recăsători în caz de divorț sau văduvie. Dreptul bisericesc stabilea reguli clare:
• a doua căsătorie – permisă cu o penitență de doi ani;
• a treia căsătorie – permisă cu o penitență de trei ani, dar interzisă dacă unul dintre soți avea deja copii;
• a patra căsătorie – interzisă cu desăvârșire.
Aceste norme arată preocuparea Bisericii pentru menținerea ordinii morale și familiale.
Căsătoria ca alianță politică și socială
În epoca medievală și premodernă, căsătoria era un instrument de politică familială, menit să consolideze:
• autoritatea,
• alianțele,
• patrimoniul.
Sentimentele viitorilor soți contau prea puțin. Totuși, iubirea exista, iar atunci când se lovea de opoziția părinților, soluția era adesea una radicală: răpirea miresei.
Răpirea miresei: între iubire, tradiție și pedeapsă
Răpirile erau frecvente, practicate atât de ortodocși, cât și de catolici. Unele aveau consimțământul fetei, altele nu. Cronicarul Ion Neculce relatează cazul dramatic al fiicei lui Radu vodă Mihnea, care a fugit cu o slugă „eşind pre o feriastră” din curțile domnești de la Hârlău. Prinsi în codru, răpitorul a fost executat, iar fata trimisă la mănăstire.
Răpirile fără consimțământ erau tratate ca silnicii și pedepsite aspru. În 1642, misionarul Bartolomeo Bassetti nota că fenomenul devenise atât de răspândit, încât se cerea ca și laicii să poată oficia căsătorii pentru a preveni abuzurile.
Inegalitatea socială dintre răpitor și fată putea duce la dezmoștenirea acesteia. De aceea, răpirile erau mai frecvente în rândul claselor inferioare și rare în elita boierească.
Logodna: un contract cu valoare juridică
Înaintea căsătoriei se încheia logodna, un act cu efecte juridice clare:
• logodnicii nu se puteau căsători cu alte persoane;
• căsătoria cu o femeie logodită era infracțiune penală;
• răpirea unei logodnice se pedepsea cu moartea;
• logodnica putea fi apărată în instanță de logodnicul ei.
Logodna se putea rupe, uneori din motive politice. După execuția lui Miron Costin în 1691, domnul Moldovei Constantin Cantemir a rupt logodna fiicei sale cu Pătrașco, fiul cronicarului, alegând un alt ginere.
Zestrea: garanția economică a căsătoriei
Părinții miresei îi constituiau o dotă, consemnată într-un izvod sau foaie de zestre. Zestrea putea include:
• sate, mori, prisăci, vii, livezi;
• case și dughene în orașe;
• vite, pluguri, boi;
• veșminte, bijuterii, vase;
• robi țigani, parte obișnuită a patrimoniului epocii.
O foaie de zestre de la începutul secolului al XVIII-lea enumeră:
• trei rânduri de straie,
• un inel de aur cu pietre scumpe,
• 12 șiraguri de mărgăritare,
• un rădvan cu șase cai,
• 20 de boi, 30 de vaci, 20 de iepe, doi armăsari,
• 300 de oi,
• patru prisăci,
• trei familii de țigani.
Regimul juridic al zestrei
• Soțul nu putea înstrăina zestrea, deși o administra.
• Dacă o înstrăina, femeia era despăgubită din averea lui sau, dacă acesta murea, din averea familiei sale.
• Dacă femeia comitea adulter, își pierdea zestrea în favoarea soțului; dacă avea copii, zestrea revenea acestora.
Concluzie
Căsătoria în vechile Ţări Române era o instituție complexă, aflată la intersecția dintre:
• norme religioase,
• interese familiale,
• strategii politice,
• tradiții sociale.
De la logodnă și zestre până la răpirea miresei, toate aceste practici reflectă o lume în care familia era nucleul ordinii sociale, iar căsătoria – un act cu profunde implicații juridice și economice.
Comentarii
Trimiteți un comentariu