Căsătoria în evul mediu românesc

     Potrivit vechilor noastre pravile, fetele aveau dreptul să se căsătorească începând de la 12 ani, iar băieţii – de la 15 ani. Îndeobşte, bărbatul avea iniţiativa căsătoriei şi trata condiţiile acesteia cu părinţii fetei pe care o alesese să-i fie mireasă. Mariajul încheiat fără acordul părinţilor atrăgea după sine dezmoştenirea. În Ţările Române, indivizii se puteau căsători de mai multe ori, în caz de divorţ sau de văduvie. Potrivit dreptului bisericesc, a doua căsătorie se putea încheia cu condiţia unei penitenţe de doi ani şi a treia – cu o penitenţă de trei ani (dar dacă una dintre părţi avea deja copii, a treia căsătorie era interzisă). A patra însoţire era interzisă cu desăvârşire.

     Într-o vreme în care căsătoria era un element al politicii de înrudire, urmărind obiective clare – autoritatea, acţiunea şi patrimoniul –, sentimentele dintre viitorii soţi nu erau foarte importante. Erau, totuşi, şi oameni care se iubeau, iar dacă sentimentele lor nu erau în concordanţă cu strategiile matrimoniale urmărite de părinţi, se recurgea la o soluţie veche de când lumea: răpirea.

      Numărul răpirilor pare să fi fost destul de mare. Obiceiul îl aveau, deopotrivă, ortodocşii şi catolicii. Printr-o asemenea încercare, soldată cu un eşec, a trecut o fiică a lui Radu vodă Mihnea. Povesteşte cronicarul Ion Neculce că această domniţă a fugit cu o slugă, eşind pre o feriastră din curţile domneşti din cetatea Hârlăului. Şi s-au ascunsu în codru. Prinşi de oamenii domnului, răpitorul şi-a pierdut capul, iar fata a fost trimisă la mănăstire. Răpirile fără consimţământul fetei erau aspru pedepsite, ele fiind tratate ca silnicii. În 1642, misionarul Bartolomeo Bassetti consemna următoarele: Văzând că în fiecare zi sunt răpite fete tinere, sub cuvântul luării lor în căsătorie […], pentru a pune capăt acestei rătăciri, ei cer ca să se permită şi laicilor să-i poată uni în căsătorie. Dacă între răpitor şi fata răpită era o inegalitate de avere şi de poziţie socială, acest gest putea atrage după sine dezmoştenirea din partea părinţilor. Or, se înţelege că era mai uşor să renunţi la o moştenire mică, decât la una mare. Din acest motiv, răpirile trebuie să fi fost mai numeroase la baza piramidei sociale şi mai rare în vârful ei. Această stare de lucruri poate să explice rarele atestări ale răpirilor în izvoarele noastre.

     Înainte de oficierea căsătoriei, se încheia o logodnă, adeseori menţionată în cronici şi pravile. Din punct de vedere juridic, logodna producea câteva efecte: nici unul dintre logodnici nu se putea căsători cu o altă persoană, căsătoria unui bărbat cu o femeie logodită cu un altul era infracţiune penală, răpitorul unei femei logodite era pedepsit cu moartea, logodnica ofensată putea fi apărată în instanţă de logodnicul ei. Se putea întâmpla ca o logodnă să se rupă înainte de a se transforma în căsătorie. După tăierea lui Miron Costin (1691), domnul Moldovei, Constantin Cantemir a stricat logodna fiicei sale cu Pătraşco, fiul cronicarului, alegându-şi un alt ginere.

     În vederea căsătoriei, părinţii miresei îi constituiau o dotă, consemnată într-un izvod sau o foaie de zester. De obicei, este vorba despre sate, dar şi despre mori, prisăci, vii (eventual cu crame), livezi, case şi dughene în oraşe, vite, pluguri cu boi, veşminte, bijuterii, vase şi tacâmuri. Se mai dădeau, de asemenea, robi ţigani. Într-o foaie de zestre de la începutul veacului al XVIII-lea sunt enumerate: trei rânduri de straie, un inel de aur cu pietre scumpe, 12 şiraguri de mărgăritare, un rădvan cu şase cai, un cal de munte, 20 de boi pentru plug, 30 de vaci şi buhai, 20 de iepe şi doi armăsari, 300 de oi, patru prisăci şi trei familii de ţigani. De drept, soţul nu putea să înstrăineze dota soţiei sale, deşi bunurile se aflau în administrarea lui. Dacă acest lucru se petrecea totuşi, femeia era despăgubită: fie cu bunuri din averea soţului, fie, în cazul morţii bărbatului, cu bunuri ale părinţilor sau rudelor acestuia. Dacă femeia era vinovată de adulter, îşi pierdea zestrea în favoarea soţului înşelat; în cazul în care avea copii, zestrea le revenea acestora.

 

 

Sursa: Maria Magdalena Gorovei, Viața cotidiană în evul mediu românesc