Rudenia și moștenirea în evul mediu românesc

     Rudenia era o relatie speciala între persoane, fie izvorâta dintr-o origine comuna biologica- rudenia de sânge, fie bazata pe anumite principii religioase- rudenia prin alianta, care se creeaza între grupul de rude al unui sot cu grupul celuilalt sot, fie rezultata în urma botezului si cununiei, numita rudenie spirituala, întrucât îsi are sorgintea în cele doua taine. Rudenia de sânge se socotea în functie de autorul comun pe linie directa, suitoare si coborâtoare si pe linie colaterala, fiecare cu grade sau trepte numerotate dupa numarul generatiilor ce se interpun între rudele respective. Ea a creat drepturi si obligatii de ajutor reciproc si întretinere, precum si de vocatie succesorala. Totodata a impus anumite impedimente la casatoria persoanelor înrudite prin sânge, în scopul dezvoltarii armonioase a fiintei umane.

      Familia lua nastere în orânduirea feudala prin casatorie, filiatiune si înfiere. Casatoria se putea desface prin despartenie. Din relatiile de familie stabilite prin unul dintre cele trei moduri enuntate mai sus, rezultau anumite consecinte privitoare la puterea parinteasca, tutela, averea copiilor minori; drepturile succesorale ale copiilor la averea parintilor si reciproc, ale fratilor si surorilor si ale descendentilor acestora, ale sotului supravietuitor la averea sotului decedat; incapacitatii la casatorie, la prezentarea ca martor, la anumite danii sau restrângeri ale capacitatii femeii casatorite; obligatia alimentara reciproca între copii si parinti si soti între ei.

      Transmiterea bunurilor se facea pe cale legala si testamentara. În conformitate cu mostenirile legale copiii legitimi si adoptivi, atât baieti cât si fete, aveau o egala vocatie succesorala a bunurilor parintilor lor decedati. Copiii naturali succedau numai la mostenirea propriei lor mame. Se admitea reprezentarea, succesibililor decedati înainte de deschiderea succesiunii, de catre urmasii lor. Copilul vitreg era numit hiastru si avea aceleasi drepturi de mostenire ca si cel legitim, însa numai la succesiunea parintelui bun. Datoriile succesorale treceau asupra mostenitorilor, mostenirea testamentara deschizându-se pe baza testamentului oral sau scris . Atât testamentul oral cât si cel scris se facea în prezenta martorilor. Parintii îsi puteau dezmosteni fiii daca considerau oportun acest lucru.

 

 

Sursa: Cristian Sandache, Curs istoria statului și dreptului românesc