Edictele magistraților romani

     La intrarea în funcţie, magistraţii romani beneficiau de ius edicendi, adică de dreptul de a publica un edict prin care arătau cum înţeleg să-şi exercite funcţiile şi ce mijloace juridice vor utiliza în acest scop. Edictul publicat era valabil vreme de un an, adică atât timp cât dura magistratura. La origine, aceste edicte au fost formulate oral, de unde şi etimologia cuvântului, care provine de la ex dicere. Dar, începând cu secolul al III-lea î.e.n., ele au fost afişate în Forum pe table din lemn vopsite în alb, ce purtau numele de album. În afara edictelor valabile pe timpul exercitării funcţiilor, mai erau şi edicte ocazionale, date cu prilejul unor sărbători sau evenimente publice.

     Edictele valabile pe întreaga durată a magistraturii se numeau perpetue, edicta perpetua, pe când cele ocazionale se numeau neprevăzute, edicta repentina.

     Edictele care prezintă cea mai mare importanţă sunt edictele pretorilor, cei mai importanţi magistraţi judiciari romani. Prin intermediul edictelor, pretorii puneau la dispoziţia persoanelor interesate mijloacele procedurale necesare, pentru ca acestea să-şi poată valorifica drepturile în justiţie.

      În condiţiile în care, spre sfârşitul epocii vechi, dreptul quiritar, rigid şi formalist, a devenit inaplicabil, pretorii au putut desfăşura o activitate cu caracter pregnant creator. Ori de câte ori descopereau că dreptul civil nu oferea mijloace necesare deducerii în justiţie a unor pretenţii legitime, pretorii creau prin intermediul edictului mijloaceprocedurale noi, sancţionând pe cale procedurală noi drepturi. În acest fel, activitatea pretorului a devenit creatoare prin adaptarea vechilor instituţii ale dreptului civil la noile realităţi economice şi sociale, ajungându-se astfel la unele instituţii juridice noi. Dreptul astfel creat a fost denumit drept pretorian.

      La expirarea perioadei de un an, când înceta funcţia magistratului ales, edictul pretorului îşi înceta valabilitatea, căci începea mandatul unui nou pretor. În practică, însă, noul pretor prelua în edictul său dispoziţiile care se dovedeau utile din vechiul edict. Astfel, cu timpul, unele instituţii au ajuns să se statornicească în mod definitiv în edictele pretorilor.

      Din această cauză, fizionomia edictului pretorului se compune din două părţi:

- o parte veche, edictum vetus sau pars translaticium, ce cuprindea dispoziţiile preluate din edictele altor pretori;

- o parte nouă, edictum novum sau pars nova, care cuprindea noile dispoziţii introduse de fiecare pretor în parte.

 

Sursa: Emil Molcuț, Drept roman