Constituția din 1923

     🗺️ Contextul Marii Uniri și necesitatea unei noi Constituții

Actul Marii Uniri din 1918 a schimbat fundamental structura statului român. România și‑a dublat teritoriul și populația, iar integrarea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei a impus adaptarea cadrului constituțional la noua realitate politică, socială și economică.

• 27 martie 1918 – Sfatul Țării proclamă unirea Basarabiei cu România (recunoscută prin decret‑lege la 9 aprilie 1918).

• 28 noiembrie 1918 – Congresul General din Cernăuți proclamă unirea Bucovinei (recunoscută prin decret‑lege la 18 decembrie 1918).

• 1 decembrie 1918 – Marea Adunare Națională de la Alba Iulia proclamă unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului (consfințită prin decret‑lege la 11 decembrie 1918).

Actele Unirii, ratificate prin legile din 1 ianuarie 1920, nu au abrogat Constituția din 1866. Organizarea statului a fost extinsă automat asupra noilor provincii, iar structurile administrative provizorii (Consiliul Dirigent, Secretariatele Bucovinei, Directoratele Basarabiei) au fost desființate la 4 aprilie 1920.

📜 Adoptarea Constituției din 1923

După dezbateri intense, Constituția a fost adoptată:

• 26 martie 1923 – de Adunarea Deputaților

• 27 martie 1923 – de Senat

• 29 martie 1923 – publicată în Monitorul Oficial

Constituția din 1923 a reprezentat, în esență, o revizuire profundă a Constituției din 1866, adaptată la noua realitate a României Mari.

🏛️ Principiile fundamentale ale Constituției din 1923

Documentul a consolidat și clarificat o serie de principii esențiale:

🔹 1. Suveranitatea națională

România este declarată stat național, unitar și indivizibil, cu teritoriu inalienabil. Este interzisă colonizarea teritoriului național cu populații străine.

🔹 2. Exercitarea puterii politice

Puterea aparține națiunii, exercitată prin reprezentanți aleși prin vot universal, direct, egal, obligatoriu și secret.

🔹 3. Drepturi și libertăți

Constituția preia și clarifică drepturile democratice consacrate anterior.

🔹 4. Regimul proprietății

Dreptul de proprietate capătă funcție socială. Statul devine proprietar asupra bogățiilor subsolului.

🔹 5. Separarea puterilor în stat

Se mențin principiile din 1866: legislativă, executivă, judecătorească.

🔹 6. Modernizări introduse după 1917

Sunt integrate modificările privind corpul electoral și organizarea Adunărilor Legislative.

🗳️ Dreptul de vot și organizarea Parlamentului

Drepturile politice erau acordate doar bărbaților peste 21 de ani. Abia în 1939, prin legea electorală, femeile primesc drept de vot, însă nu și dreptul de a fi alese în Adunarea Deputaților.

🔸 Eligibilitatea pentru Adunarea Deputaților

• cetățenie română

• exercițiul drepturilor civile și politice

• vârsta minimă: 25 ani

• domiciliu în România

🔸 Structura Senatului

Senatul era compus din:

• senatori aleși (vârsta minimă: 40 ani)

• senatori de drept, proveniți din:

• Casa Regală (moștenitorul tronului)

• ierarhia ortodoxă și greco‑catolică

• confesiuni recunoscute de stat

• Academia Română

• foști demnitari (miniștri, președinți ai Camerelor, generali, magistrați ai Înaltei Curți)

• liderii Adunărilor Naționale care au proclamat Unirea

Mandatul parlamentar era de 4 ani.

⚖️ Justiția și controlul constituțional

Pentru întreg statul exista o singură Curte de Casație și Justiție, cu atribuția de a verifica constituționalitatea legilor și de a declara inaplicabile actele contrare Constituției. Judecătorii beneficiau de inamovibilitate.

👑 Rolul regelui în arhitectura constituțională

Deși Constituția afirma principiul „regele domnește, dar nu guvernează”, în practică monarhul avea un rol extins:

• iniția revizuirea Constituției

• numea guvernul

• influența direct funcționarea instituțiilor

Partidele politice, deși neprevăzute explicit în Constituție, erau indispensabile pentru exercitarea drepturilor prevăzute la articolele 5 și 29.

🔸 Practica politică post‑1918

S-a menținut tradiția inaugurată de Carol I:

1. regele numea guvernul

2. dizolva Parlamentul

3. organiza noi alegeri

Această practică inversa raportul firesc dintre legislativ și executiv, făcând ca Parlamentul să rezulte din guvern, nu invers.

 

Sursa: Cristian Sandache, Curs istoria statului și dreptului românesc