Constituția din 1923

     Ca urmare a actului Marii Uniri din 1918 s-a simtit necesitatea modificarii Constitutiei, ca sa se reglementeze noua situatie sociala, economica si politica a tarii. România si.a dublat practic teritoriul si populatia. Unirea Vechiului Regat cu Basarabia a fost proclamata de Sfatul Tarii la Chisinau, la 27 martie 1918 si recunoscuta prin decretullege din 9 aprilie 1918. Unirea cu Bucovina a fost proclamata de Congresul General din Cernauti, la 28 noiembrie 1918 si recunoscuta prin decretul - lege din 18 decembrie 1918. La 1 decembrie 1918 a fost proclamata la Alba-Iulia unirea Vechiului Regat al României, cu Transilvania, Banatul, Crisana, Satmarul si Maramuresul- act consfintit prin decretullege din 11 decembrie 1918. Actele de Unire , ratificate prin legile din 1 ianuarie 1920, nu au abrogat Constitutia din 1866. Practic, organizarea statului s-a extins si a functionat pe tot cuprinsul României întregite. Serviciile publice din teritoriile alipite, încredintate în mod provizoriu unor organe regionale, Consiliul Dirigent în Transilvania, Secretariatele în Bucovina si Directoratele în Basarabia, au fost desfiintate la 4 aprilie 1920.

     Dupa îndelungi discutii, tatonari, analize, contradictii, Constitutia este votata si adoptatala 26  martie 1923 de Adunarea Nationala Constituanta a Deputatilor, iar la 27 martie 1923 de Adunarea Nationala Constituanta a Senatului. Ea va fi publicata dupa promulgare, în Monitorul Oficial din 29 martie 1923. Se poate aprecia ca a fost vorba de o revizuire a Constitutiei din 1866, reprezentând, în esenta, adaptarea textului constitutional la noua situatie, interna si internationala a statului român. Ea formuleaza cu mai multa claritate principiul suveranitatii nationale, prin declararea statului român ca stat national, unitar si indivizibil, al carui teritoriu este inalienabil; prin interdictia colonizarii teritoriului national cu populatii sau grupuri etnice straine; prin declaratia ca puterea politica apartine natiunii, care o exercita prin reprezentanti alesi de corpul electoral prin vot universal, direct, egal, obligatoriu, secret. Totodata, ea preia si precizeaza drepturile si libertatile democratice stabilite anterior. Dreptul de proprietate înceteaza de a mai fi un drept absolut  capatând o functie de utilitate sociala. Astfel, statul dobândeste dreptul de proprietate asupra zacamintelor miniere si bogatiilor de orice natura ale subsolului. Sunt mentinute principiile esentiale stabilite în 1866 asupra puterilor statului, principiul democratic al separarii puterilor în stat, în legislativa, executiva si judecatoreasca. Ca noutate, se constata integrarea în textul constitutional a modificarilor din 1917 privind corpul electoral si Adunarile Legislative.

      Dreptul de vot, ca si drepturile politice în general, era acordat numai pentru barbatii majori (dela 21 de ani în sus). Abia peste 16 ani, prin legea electorala din 9 mai 1939 se va acorda drept de vot si femeilor. În aceeasi lege era interzisa alegerea femeilor în Adunarea Deputatilor.

       Pentru a fi eligibil în Adunarea Deputatilor, potrivit Constitutiei din 1923, se cerea: a fi cetatean român, a avea exercitiul drepturilor civile si politice, a avea vârsta de 25 de ani împliniti, a avea domiciliul în România. Senatul era compus din senatori alesi si senatori de drept. Prima categorie era aleasa din cetatenii români care aveau vârsta de 40 de ani împliniti, precum si de membrii consiliilor judetene si de membrii consiliilor comunale si urbane (câte unul din fiecare judet), de membrii Camerelor de Comert, de Industrie, Munca si Agricultura- câte unul din fiecare circumscriptie si pentru fiecare categorie; de fiecare Universitate- câte un senator, ales prin votul profesorilor. Erau membri de drept ai Senatului, în virtutea înaltei situatii detinute în stat si în biserica: mostenitorul tronului de la vârsta de 25 ani împliniti; mitropolitii tarii, episcopii eparhioti ai Bisericii Ortodoxe Române si Greco-Catolice; capii confesiunilor recunoscute de stat, câte unul de fiecare confesiune, daca au fost alesi sau numiti conform legilor tarii si reprezinta un numar de peste 20.000 de credinciosi, precum si reprezentantul superior religios al musulmanilor din Vechiul Regat; presedintele Academiei Române. Mandatul acestor senatori înceta odata cu calitatea sau demnitatea ce le atribuia dreptul. Deveneau senatori de drept: fostii presedinti ai Consiliului de Ministri, deoarece aveau o vechime de 4 ani în aceasta functie; fostii ministri având o vechime de cel putin 6 ani; fostii presedinti ai Corpurilor legislative care au exercitat aceasta demnitate cel putin în cursul a 8 sesiuni ordinare; fostii senatori si deputati alesi în cel putin 10 legislaturi independent de durata lor; fostii prim-presedinti ai Înaltei Curti de Casatie si Justitie care au ocupat aceasta functie sau pe cea de presedinte la Casatie 5 ani; generalii în rezerva si în retragere; cei care au executat comanda unei armate în fata inamicului, ca titular, timp de cel putin trei luni; cei care au îndeplinit functia de sef al Marelui Stat Major sau de comandant de armata, în timp de pace, cel putin 4 ani; fostii presedinti ai Adunarilor Nationale dela Chisinau, Cernauti si Alba-Iulia care au declarat unirea cu România. Durata mandatului, atât al deputatilor, cât si al senatorilor era de 4 ani.

      Pentru întregul stat exista o singura Curte de Casatie si Justitie, având dreptul de a judeca constitutionalitatea legilor si sa le declare inaplicabile pe cele care erau contrare Constitutiei. Judecatorii erau inamovibili.

     Regele ocupa un loc central în sistemul constitutional al României. Avea initiativa, alaturi de Adunarile legiuitoare, de a revizui Constitutia în total sau în parte, iar revizuirea se facea de catre Adunari în acord cu regele. Desi Constitutia avea la baza principiul potrivit caruia regele domneste dar nu guverneaza, prevederile concrete erau susceptibile de interpretari diferite. În fond, nu exista ramura în care monarhul sa nu fie implicat. Partidele politice aveau un rol esential, desi Constitutia din 1923 nu continea nicio referire expresa despre partidele politice. Articolele 5 si 29 contineau însa anumite drepturi si libertati care pentru a putea fi executate presupuneau existenta partidelor politice.

      Functionarea mecanismului democratic stabilit prin Constitutia din 1923 s-a dovedit a fi complexa si dificila. Si dupa 1918 s-a mentinut practica instituita de Carol I, ca regele sa numeasca guvernul, dupa care urma dizolvarea corpurilor legiuitoare si organizarea de noi alegeri parlamentare. Astfel, se inversau raporturile dintre puterea executiva si cea legislativa, guvernul nemaifiind expresia Parlamentului , ci invers.

 

Sursa: Cristian Sandache, Curs istoria statului și dreptului românesc