Situaţia cetăţenilor britanici din România în timpul statului național legionar
Luându-se în calcul neîncetatul
antagonism româno-rus, mişcarea legionară a considerat întotdeauna că politica
britanică este incompatibilă cu politica României, aceasta din urmă având
probleme şi duşmani diferiţi faţă de cei ai Angliei. Credinţa în rolul nefast
pe care îl aveau evreii din România, şi puternica influenţă a cercurilor
evreieşti din Anglia sporeau sentimentele antiengleze ale legionarilor. Direct
sau indirect, Anglia era acuzată de toate relele posibile, psihoza antiengleză
fiind extrem de puternică în rândurile legionarilor. Astfel, garanţiile
britanice de integritate teritorială nu au fost decât vorbe în vânt, valabile
până în momentul în care au trebuit transpuse în practică, iar Londra era
considerată a fi centrul iudeomasoneriei mondiale. Pierderea Basarabiei şi
arbitrajul de la Viena nu ar fi avut loc dacă nu ar fi fost alinierea politicii
externe româneşti la cea a Foreign Office-ului.
Relaţiile politice dintre Marea Britanie
şi România au fost dificile în toată perioada statului naţional-legionar.
Precaritatea raporturilor bilaterale a fost determinată în mod categoric de
două probleme: reţinerea vaselor britanice de pe Dunăre de către autorităţile române,
dar mai cu seamă de arestarea unor cetăţeni britanici şi ulterioara lor
maltratare de către membri ai Mişcării Legionare. Datorită investiţiilor britanice
făcute în extracţia şi prelucrarea petrolului din România, în ţară se afla un
număr însemnat de supuşi britanici, ei fiind în cele mai multe cazuri ingineri
la companiile petroliere. Alături de ei şi familiile lor, mai pot fi menţionaţi
cetăţenii britanici care alcătuiau Legaţia Britanică de la Bucureşti. Considerându-se
că britanicii ce-şi aveau reşedinţa în jurul Ploieştiului nu sunt altceva decât
sabotori sub acoperire, ei având misiunea să repete operaţiunea din Primul
Război Mondial de aruncare în aer a instalaţiilor petroliere, membrii mişcării
legionarii au arestat câţiva dintre ei, ulterior maltratându-i, la sfârşitul
lunii septembrie şi începutul lunii octombrie a anului 1940.
Legionarii, având convingerea că trebuie
să scape România de cei cu sânge englezesc, au aplicat un interogatoriu de o
brutalitate extremă, această atitudine fiind justificată, spuneau ei, de
uciderea a peste două mii de gardişti în timpul regelui Carol al II-lea, printre
care şi Căpitanul, precum şi de proastele relaţii dintre România şi Germania.
În toate acestea, se considera că amestecul britanic era de netăgăduit şi, în
consecinţă, nu s-au purtat deloc cu mănuşi în cazul niciunui britanic.
procedura de interogare consta într-o primă fază în punerea de către legionari
a unei întrebări, sau mai degrabă de formulare a unei sugestii de răspuns.
Neprimind răspunsul dorit, anchetatorii aplicau o bătaie zdravănă
interogatului, după care întrebarea era formulată din nou. Au fost aplicate şi
torturi psihologice.
Datorită intervenţiilor făcute pe lângă
autorităţile române de către ministrul plenipotenţiar britanic de la Bucureşti,
Sir Reginald Hoare, dar şi de către consulul Norman Mayers, cetăţenii britanici
răpiţi au compărut în faţa Tribunalului Militar din Bucureşti, care a stabilit
completa lor nevinovăţie. În sfârşit, cei arestaţi erau liberi, ei părăsind
imediat România, de frică să nu cadă din nou în mâinile legionarilor. Unii au
plecat prin vama Giurgiu, dar alţii au ieşit din ţară pe la Constanţa, deşi
vama de aici se afla sub control legionar. Cu toţii au ajuns la Istanbul, la
Spitalul American, unde, în unele cazuri, au primit îngrijiri medicale foarte
îndelungate.
Comentarii
Trimiteți un comentariu