Organizarea și procedura judecătorească în evul mediu românesc

      În feudalism justitia a fost exercitata în Tara Româneasca si Moldova de catre domn, sfatul domnesc (din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si departamentele); anumiti dregatori centrali sau locali, în cadrul functiilor lor sau prin delegatie data de catre domnitor; anumite organe de conducere a orasului; de breasla oraseneasca (justitia oraseneasca); stapânul feudal (laic sau ecleziastic), în ceea ce priveste oamenii de sub puterea lui; megiesii sau oamenii buni si batrâni (justitia obstii libere); clericii (justitia ecleziastica); precum si judecata de catre biserica (fara eliminarea riguroasa a judecatii domnesti) a pricinilor civile si penale între civili, daca aveau o anumita legatura cu dogmele sau canoanele bisericii, cu vadita tendinta de largire, împotriva tendintei contrare a multor boieri si agenti domnesti.

      În Evul Mediu, autoritatea lucrului judecat era inexistenta, o pricina solutionata definitiv putând fi reluata sub acelasi domn si cu atât mai mult sub domnul urmator, întrucât puterea domneasca avea caracter personal, domnia nefiind institutionalizata. Instanta suprema o reprezenta domnitorul, considerat a fi fost cel mai înalt judecator. El putea sa judece orice fel de cazuri, avea dreptul sa pronunte sentinte capitale si totodata putea sa confiste averile. Aceasta nu înseamna însa ca domnitorul era un despot de tip asiatic, un autocrat obisnuit sa dispuna fara nicio consideratie de persoana si bunurile supusilor sai, asa cum s-a afirmat de catre unii istorici. Obiceiul pamântului limita pe alocuri dreptul de judecata al suveranului, el neputând de exemplu, dispune de mosiile boieresti, decât în anumite situatii, bine precizate. Aceasta înseamna ca puterea domnului, în materie de judecata nu era absoluta. Domnul judeca în cadrul sfatului domnesc, unde luau parte mitropolitul, înaltii ierarhi care se gaseau eventual la curte, precum si marii dregatori. Dupa ce ascultau partile si martorii si dupa ce se cercetau actele, pronunta sentinta. Redeschiderea procesului era adeseori dificila, deoarece se luase obiceiul să se fixeze o taxa însemnata numita initial zavesca, iar mai târziu, în a doua jumatate a secolului al XVI-lea si în secolul al XVII-lea herâie, pe care cel care voia sa reia un proces trebuia s-o plateasca în prealabil vistieriei domnesti.

     Ca urmare a întinderii teritoriului supus autoritatii sale, numarul locuitorilor si multitudinii cazurilor, domnitorul nu putea judeca întotdeauna în persoana si în consecinta, dadea prin delegatie acest drept dregatorilor sai. Toti dregatorii puteau judeca, însa limitele jurisdictiei variau. Domnitorul putea crea sau elimina dupa plac, competenta judecatoreasca a unora sau a altora dintre dregatori. Astfel, vedem acordându-se unor slujbasi din târguri , dreptul de a cerceta chiar cauzele mai importante, rezervîndu-se domnitorului, doar cazurile foarte grave. Nu exista nicio alta norma norma în aceste atributii de competenta judecatoreasca , decât arbitrariul domnesc. Competenti doar în materie civila si în materie de contraventii si de delicte mici, dar lipsiti de vreo competenta în cauzele în care era parte vreun mare dregator erau capitanii, pârcalabii, starostii, vornicii, soltuzii, pârgarii, etc. Superiori în rang acestora erau în Moldova, la început, un singur mare vornic, apoi începând cu anul 1568, doi mari vornici, cel de Tara de Jos cu resedinta la Bârlad si cel de Tara de Sus, cu resedinta la Dorohoi; în Tara Româneasca, un mare vornic si, spre sfârsitul secolului al XV-lea, marele ban, pentru Oltenia.

      Competenta lor se caracteriza prin aceea ca numai ei puteau judeca cazurile de omor si puteau, în consecinta, pronunta pedeapsa cu moartea. Judecau la resedintele lor, ori la casele proprii, sau în zona de care raspundeau direct. În fruntea cancelariei domnesti se afla marele logofat, la acesta venind si tot dela el fiind emise totalitatea actelor de procedura referitoare la cazurile pe care domnul urma sa le judece. În cazurile penale, agentul de urmarire al vinovatului, cel care îl introducea pe acesta în instant domneasca, era marele armas, ajutat de al doilea si al treilea armas si de mai multi armașei.

      În ceea ce priveste apelul, acesta se rezuma în Evul Mediu, la un gen de drept de plângere fata de superior, împotriva unui act al inferiorului si era firesc sa fie asa, vis a vis de confuzia care domnea între atributiile executive si cele judecatoresti ale dregatorilor. În consecinta si plângerile împotriva sentintelor se puteau prezenta domnitorului, ca si cele împotriva oricarui act administrativ, printre altele si prin formula arhaica a jalbei în protap, atunci când domnitorul se deplasa prin tara. Feudalismul românesc nu a cunoscut astfel, prime instante de judecata si instante de apel, ci numai o multitudine de plângeri, împotriva dregatorilor-judecatori. Astfel se explica si de ce domnitorul putea pedepsi pe boierul care din nestiinta legilor judecase strâmb, dupa cum, putea pedepsi pe autorul plângerii, daca judecata dregatorului se dovedea dreapta.

      În vechile noastre documente medievale, plângerea aparea si sub denumirea de pricina, gâlceava, treaba. Reclamantul se numea pârâs, jeluitor, prigonitor, iar pârâtul se mai numea si prigonit, învinuit, învinovatit. Toti oamenii liberi  si persoanele  aveau capacitatea de a se prezenta în justitie. Oamenii  puteau sta în justitie numai în procesele în care se punea în discutie însasi starea lor de dependenta. Procesele legaste de îndeplinirea obligatiilor derivând din aceasta conditie erau rezolvate însa pe domenii de stapânul taranului îndatorat, caruia acesta din urma îi datora ascultare si supunere. Robul fara stapân avea o personalitate juridical redusa, putând sa stea în justitie în procesele care priveau persoana sa. Cel cu stapân era reprezentat în procese de catre acesta.

      Femeia necasatorita sau vaduva puteau sta în justitie. Femeia casatorita statea însa în instanta asistata de sotul ei , sau chiar nu aparea deloc, fiind reprezentata de catre acesta. Ea era capabila sa stea singura în instanta, numai în actiunea de divort sau în alta actiune în legatura cu persoana sa.

      Împricinatii se prezentau de obicei în instanta în persoana. În materie penala atât plângerea cât si procedura sunt orale, abia din secolul al XVIII-lea forma scrisa devenind obisnuita în cazul plângerilor adresate domnitorului. La termenul fixat sau la cele ulterioare, se derula judecata propriu-zisa. Desi determinata cu precizie, ziua, procesul nu se solutiona imediat, ci se astepta de regula o saptamâna si daca partea lipsa tot nu venea, se putea amâna la alt termen, la care aceasta era chemata din nou, sau se putea solutiona în favoarea partii prezente. Daca un împricinat nu se prezenta la termenul fixat, el putea fi adus prin intermediul fortei publice  la noul termen ce se fixa. Nu exista o diferentiere între procesele civile si cele penale.

      Un rol foarte important în administrarea justitiei feudale a fost reprezentat de catre (co)juratori, în acelasi timp, mijloc de probatiune si organ de judecata. Asa-numitii juratori adeveritori au aparut initial în procesul penal, sub forma juramântului purgator: nevinovatia acuzatului era sprijinita de rude prin juramântul lor solemn, care, invocând divinitatea, o sileau- potrivit credintelor vremii-sa intervina printr-o sanctiune, pe care si-o alegea, daca juramântul era mincinos. Va fi impus principiul potrivit caruia juratorii nu trebuie sa fie rude cu partile din proces. Cojuratorii vor adeveri ulterior si dreptatea pârâtului, într-o pricina civila si mai târziu, îl vor sprijini tot mai frecvent pe reclamant în astfel de cazuri. Ulterior, cojuratorii au ajuns sa fie înlocuiti prin judecata unor boieri delegati de domnie si mai târziu prin judecata unor instante propriu-zise, care recurgeau la toate mijloacele de proba mostenite din dreptul romano-bizantin si adaptate acum nevoilor unei societati în care îsi faceau aparitia noile relatii capitaliste. Procedura curenta de cenzurare a juramântului strâmb se numea lege peste lege, în conditiile în care se dadea partii care pierduse procesul si ducea la rejudecarea lui dupa aceeasi procedura, dar cu un numar dublu de cojuratori, de obicei 24, legea fiind luata cu 12 si mai rar cu 48. Daca împricinatul care obtinuse legea peste lege reusea sa jure cu cojuratorii sai în sens contrar primei legi, hotarârea se schimba si primii cojuratori, considerati mincinosi erau pedepsiti de obicei cu confiscarea de catre domnitor a unui numar de boi. Legea peste lege facea, asadar, posibila rejudecarea unui cauze solutionate printr-o hotarâre ramasa definitiva.

       Închisoarea servea ca un mijloc de constrângere pentru a-i determina pe cei condamnati la amenda sau pe datornici sa plateasca. Drept închisori serveau, de cele mai multe ori, beciurile palatelor domnesti sau ale autoritatilor, unde împricinatii erau tinuti, în cazuri grave „ferecati în obezi” sau butuci. În secolul al XVII-lea, gasim închisori si în cadrul manastirilor.

      Amenda care se platea, de regula, în capete de vite sau cai, pentru moartea de om, adulter sau rapire de fata se numea dusegubina. Pentru mutarea semnelor de hotar, gloaba se numea hatalm. O alta amenda întâlnita mai ales în Moldova era tretina, cuvânt slav ce însemna a treia parte. Amenzile reprezentau un venit al dregatorului-judecator care le pronunta, ele revenindu-i uneori în întregime, alteori- partial.

      Dintre pedepsele corporale se folosea bataia si în special bataia la talpi. Ea se aplica vinovatului si în închisoare, dar de obicei în public, fie la scara domneasca, fie pe uliță, sau în târg. Uneori, în documente se întrebuinteaza expresia de a pedepsi cu târgul. În acest caz, bataia era însotita si de purtatul vinovatului pe ulita, prin târg, sa-l vada toata lumea. Bataia la talpi s-a aplicat pentru calomnie, plastografie, insulta, curvie, tentativa de omor. O alta pedeapsa corporala a fost tintuirea cu urechea de stâlp sau de usa. Pentru greseli savîrsite în legatura cu biserica era pedeapsa jugului. Consta în aceea ca vinovatul era pus, asemenea vitelor, într-un jug de lemn, lânga biserica, sa-l vada credinciosii. Înfierarea cu fierul rosu se adauga uneori, pe lânga pedeapsa principala, criminalilor și celor care se dovedisera ostili domniei.

 

Sursa: Cristian Sandache, Curs istoria statului și dreptului românesc