Organizarea politică a statului condus de Ion Antonescu

     Ion Antonescu - care nu numai că nu avea un partid propriu, dar nici măcar nu făcuse parte din vreo grupare politică - în momentul declanşării crizei guvernamentale din ianuarie 1941 a mizat pe acceptul PNL şi PNŢ pentru a forma un guvern de uniune naţională. Refuzul liberalilor şi ţărăniştilor de a accepta, într-un fel sau altul, un compromis politic, i-a facilitat lui Antonescu recurgerea la ceea ce el a denumit ultima carte politică pe care o joacă un stat, adică constituirea unui guvern alcătuit, în cea mai mare parte, din militari şi tehnocraţi.

      Statistic, din cei 25 de membri ai cabinetului, 16 erau militari, restul de 9 erau profesori universitari şi tehnicieni civili. Guvernul ce am constituit – declara Antonescu – are scopul de a asigura ordinea şi a restabili mersul normal al administraţiei. Ţara are nevoie de linişte şi muncă. Activitatea administrativă trebuie să-şi reia fără întârziere rosturile sale fireşti, impunând tuturor prestigiul autorităţii. Un guvern pe bază militară – explica, în continuare primul ministru – este expresia unităţii şi a disciplinei pe care o impun împrejurările de azi pe întreg cuprinsul ţării.

      Caracterul preponderent militar al regimului instaurat în ianuarie 1941 este evidenţiat prin numirea noilor prefecţi, toţi 48 fiind militari activi. Abrogarea Statului Naţional-Legionar, arestarea şi judecarea celor implicaţi în rebeliune - până la 25 februarie 1941 sunt arestaţi 9.352 de legionary.

      Depăşind dificultăţile tranziţiei către un nou regim, Antonescu a urmărit să atragă în opera de guvernare cât mai mulţi civili. Un fapt semnificativ, consemnat o dată cu intrarea României în război, constă în asocierea la putere, în calitate de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, a profesorului universitar Mihai Antonescu, care devine, cu rapiditate, locţiitorul său.

      Numeroasele remanieri guvernamentale operate până în 1944 denotă obsesia constantă a conducătorului statului de a lărgi baza politică a regimului, prin atragerea la guvernare a unor personalităţi civile, fapt care s-a concretizat prin schimbarea radicală a fizionomiei cabinetului. În august 1944, militarii mai deţineau doar Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi patru departamente, direct legate de securitate (apărarea naţională, afacerile interne, înzestrarea armatei şi producţia de război, economia naţională) şi şase subsecretariate de stat, dintre care patru la Apărarea Naţională şi unul la Interne. În ceea ce priveşte prefecţii, în august 1944, doar nouă mai erau militari activi.

      Urmărind mecanismul exercitării puterii din partea conducătorului statului, care apare ca o nouă instituţie politică, cu îndatoriri mult sporite în raport cu regele, trebuie menţionată Adunarea obştească plebiscitară a naţiunii române, convocată numai în două rânduri (martie şi noiembrie 1941) şi care s-a dorit a fi  forma cea mai largă de consultare a populaţiei adulte asupra politicii promovate de guvern.

      Alături de Consiliul de Miniştri, organismul de decizie şi execuţie cel mai important, pentru conducerea şi rezolvarea afacerilor curente ale statului a funcţionat şi un organism mai restrâns, numit Consiliul de Cabinet, alcătuit din Conducătorul statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, miniştrii de la departamentele Apărării Naţionale, Afacerilor Interne, Afacerilor Străine, Justiţie, Economiei Naţionale şi Finanţe.

      Antonescu își caracteriza astfel regimul: Prin lovitura de stat din 6 septembrie  în politica internă s-a pus capăt unui regim democratic constituţional, iar în ce priveşte orientarea externă aşijderea vechilor legături internaţionale alături de puterile democratice apusene. Ca atare, în politica internă reprezint un regim de autoritate, iar în politica externă sunt şi rămân alături de puterile Axei.

 

Sursa: Daniel Lazăr, Curs, România în sec. XX