Dubla alegere a lui Cuza și Marile Puteri

     La 5 ianuarie în Moldova are loc alegerea lui A. I. Cuza ca domnitor. Poarta a primit cu multă animozitate vestea alegerii unui prinţ care era cunoscut prin concepţiile sale unioniste, de aceea ea contestă rezultatele votării, motivând prin iregularităţile comise în alegerea Adunării şi cere convocarea unei conferinţe la Londra pentru a discuta alegerea lui Cuza. Franţa şi Rusia erau de părerea că noul ales trebuia să primească investitura, chiar dacă n-au fost îndeplinite toate condiţiile prescrise de Convenţie. Bulwer comunica ministrului său că, la prima vedere, alegerea i se părea ilegală datorită unor erori procedurale şi că Poarta ar fi preferat să se ţină o conferinţă asupra acestui subiect, întrunire care să aibă loc la Londra şi nu la Paris. Lui Bulwer, personal, nu-i displăcea ideea de a slăbi poziţia Franţei prin convocarea conferinţei reprezentanţilor Puterilor garante la Londra, însă curând acceptă, că impresia sa asupra ilegalităţii procedurale a alegerii lui Cuza la Iaşi fusese eronată. Guvernul englez, pentru început, se abţinea să-şi exprime opinia asupra acestui subiect, străduindu-se să obţină cât mai multe informaţii despre situaţia din Moldova, cât şi despre personalitatea lui A. I. Cuza.

      Ambasadorul britanic la Constantinopol era adeptul petrecerii unei conferinţe care ar formula o opinie referitoare la alegerile petrecute în Moldova. Din start acesta prevedea că opinia enunţată poate fi în favoarea confirmări rezultatelor alegerilor, de aceea recomanda ca, în acest caz, să fie emisă suplimentar o declaraţie a Marilor Puteri, care să le reamintească românilor despre necesitatea de a se respecta strict, pe viitor, Convenţia. Printre cauzele ce au convins Anglia să susţină alegerea lui A. I. Cuza în Moldova, în ciuda îndoielilor în validitatea alegerilor, a fost acea impresie favorabilă ce o creau guvernului englez rapoartele agenţilor săi din Principate, Henry Churchill şi Robert Colquhoun, referitor la personalitatea lui Cuza. Aceştia subliniau că domnul Cuza nu este un om de opinii extreme şi are calităţi care îl situează de asupra oricărui alt candidat de pe listă. Reputaţia sa fiind acea a unui om cinstit şi sincer, cu o judecată bună şi cu fermitate de caracter. Consulul englez de la Iaşi menţiona şi promisiunile lui Cuza de a nu arăta preferinţe nici unei influenţe străine.

      Guvernele austriac şi otoman au primit cu amărăciune refuzul Angliei de a anula alegerea lui Cuza în Moldova. Malmesbury îi explica lui Apponyi, reprezentantul Austriei la Londra, că Poarta nu trebuie să se folosească de dreptul de a refuza investitura decât în cazul în care cele două Adunări vor alege aceeaşi persoană, încălcând astfel Convenţia din 19 august 1858.

      Alegerea lui Cuza la Bucureşti  la 24 ianuarie a stârnit un val de sărbători în Principate, în acelaşi timp lăsând perplexă lumea diplomatică europeană. Guvernele europene îşi puneau întrebări asupra atitudinii ce trebuia să fie luată faţă de acest rezultat. Guvernele Marilor Puteri nu aveau îndoieli asupra faptului că dubla alegere era în opoziţie cu clauzele tratatului, deşi exista şi opinia precum că dubla alegere a ocolit fără a încălca în mod formal prevederile Convenţiei de la Paris. Francezii şi sardinienii acţionau cu prudenţă, demonstrând că sunt predispuşi să aprobe recunoaşterea faptului împlinit, însă nu pentru că existau oarecare baze legale, ci deoarece Franţa şi Sardinia doreau să găsească o soluţie care ar fi preîntâmpinat un nou conflict din cauza problemei date. Până şi Rusia nu credea că va fi posibil de a susţine validitatea dublei alegeri. Marea Britanie se plasează pe o poziţie expectativă, dorind să afle mai întâi părerile celorlalte guverne, în special a Franţei şi a Porţii Otomane vizavi de problema dublei alegeri. Consulul britanic Churchill era de părerea că românii vor da puţină atenţie refuzului Porţii de a recunoaşte noua stare de lucruri, iar dacă Marile Puteri se vor opune dublei alegeri, va fi nevoie numai de o constrângere pentru a putea impune această decizie. Tot el, într-un alt mesaj informativ, afirma că Principatele sunt gata să-şi verse ultima picătură de sânge pentru autonomia sau independenţa lor. Pe când Colquhoun, la 1 februarie, îl anunţa pe Malmesbury că la Bucureşti guvernul organizase o inspecţie a oştirii Ţării Româneşti şi aprecia drept fezabilă posibilitatea unioniştilor de a ridica 150.000 oameni pentru a rezista oricărei încercări de ocupaţie străină.

      Atât Austria, cât şi Rusia aveau mari interese faţă de Principatele Române, mai ales în condiţiile în care se contura un nou război. Atitudinea diferită a acestor state faţă de dubla alegere putea servi ca motiv pentru a începe ostilităţile  aici. Anglia era hotărâtă să evite acest scenariu şi intenţiona să facă tot ce-i stătea în puteri pentru ca Principatele Române să rămână neutre, nefiind atrase în orbita Rusiei sau Austriei. Acceptarea dublei alegeri a lui Cuza în Principatele Române, oricât n-ar părea de ciudat la prima vedere, era în viziunea englezilor unica soluţie rezonabilă pentru a proteja existenţa Imperiul Otoman. Anglia considera că era cu mult mai înţelept în cazul Porţii să se îngrijească pentru a avea la hotarele sale un vecin binevoitor, decât un teritoriu supus Rusiei sau Austriei, cu atât mai mult în ajunul unui război European.

      Guvernul de la Viena încerca să reînvie atitudinea mai veche a cabinetului englez, amintindu-i despre înţelegerea de la Osborne. Răspunsul lui Malmesbury a fost acela că, după câte ştie el, la Osborne a fost exclusă doar soluţia prinţului străin, iar despre numărul de gospodari nu s-a vorbit nimic. Interlocutorii austrieci şi turci ai lui Malmesbury nu-şi puteau veni în fire în urma unei asemenea schimbări de poziţii a cabinetului britanic. Apponyi la fel încercă să câştige suportul Angliei pentru aplicarea unor măsuri coercitive sau chiar pentru o intervenţie armată. Malmesbury, în replică, puse problema cine anume ar urma să înfăptuiască acest război în Principate, argumentând că nu are cine, deoarece turcii sunt prea cruzi şi urâţi în Principate, Austria nu putea, deoarece Rusia nu ar fi permis-o şi viceversa, iar Franţa şi Anglia nu aveau nici o posibilitate să intervină.

      După încheierea ostilităţilor la 26 august 1859, la acea de a III-a şedinţă a Conferinţei de la Paris, Turcia şi Austria sunt nevoite să recunoască faptul dublei alegeri. Astfel, a fost recunoscută dubla alegere a lui A. I. Cuza şi s-a realizat acel prim şi important pas spre unirea definitivă a Principatelor Române.

 

Sursa: Diana Dumitru, Marea Britanie și unirea Principatelor Române