Codul penal și de procedură penală promulgat de Cuza

     La 1 mai 1865 a intrat în vigoare Codul penal elaborat de catre Cuza, având ca izvoare Codul lui Napoleon I din 1810, Codul penal prusian din 1851, Codul penal din Moldova (1826), Condica criminaliceasca din Tara Româneasca. Infractiunile erau clasificate dupa felul pedepselor:

    -Pedepse criminale: munca silnica pe timp limitat sau pe viata, recluziunea care se executa în anumite locuri speciale, detentiunea (un regim mai blând de închisoare), degradarea civica.

    - Pedepse pentru delicte: închisoarea corectionala, interdictia unora dintre drepturile politice, civice, familiale, amenzi.

     - Pedepse pentru contraventii: închisoarea de la o zi pâna la 15 zile, amenda dela 5 pâna la 25 de lei.

      Era reglementat si modul de aplicare si executare a fiecarei categorii de pedeapsa în parte. Infractiunile erau clasificate în crime, delicte si contraventii. Cele mai aspru pedepsite erau crimele si delictele îndreptate împotriva sigurantei statului: înalta tradare, complotul, atentatul, razvratirea. Infractorul era considerat drept o persoana rationala, constienta de faptele sale, precum si de urmarile acestora. Sanctiunea era dozata în raport de pericolul pe care-l prezenta fapta savârsita în mod constient de catre infractor, care a urmarit rezultatul produs. Cauzele care aparau de raspunderea penala erau alienatia mintala, pierderea uzului ratiunii sau alte împrejurari independente de vointa infractorului.

      La 1 decembrie 1865 a intrat în vigoare Codul de procedura civila, izvoarele utilizate fiind Codul de procedura civila al cantonului Geneva (Elvetia), Codul de procedura civila francez, reglementarile procedurale românesti vechi, unele dispozitii din legea belgiana (1851) cu privire la executarea silita. Judecata era orala, publica si contradictorie în vreme ce instantele reglementate erau judecatoriile de plasa, tribunalele judetene (cu competenta generala civila si comerciala); Curtile de Apel (Bucuresti, Iasi, Craiova, Focsani, ulterior, aceasta din urma fiind mutata la Galati). Erau cunoscute urmatoarele cai de atac: apelul, prin care partea din proces nemultumita de hotarârea unui tribunal, o ataca la Curtea de Apel; revizuirea unei hotarâri ramase definitive, putea fi ceruta de una din parti, în cazul în care cuprindea dispozitii contradictorii; obiectul procesului nu se afla în fiinta sau pentru descoperirea ulterioara a unor acte, fapte sau marturii mincinoase, care au stat la baza luarii hotarârii respective; contestatia în cazul executiei silite; opozitia în situatia urmaririi bunurilor nemiscatoare pentru executarea silita sau a condamnarii în lipsa. Era o procedura destul de greoaie si de costisitoare, cu taxe ridicate.

      Având ca izvor principal Codul francez de instructie criminala din 1808, Codul de procedura penala a fost pus în vigoare la 1 mai 1865. El cuprindea: dispozitii preliminarii; referiri privind politia judiciara; referiri privind judecata. Erau reglementate în prima parte, atributiile persoanelor investite de stat cu urmarirea, descoperirea faptelor considerate infractiuni, cu strângerea probelor si trimiterea faptuitorilor în judecata tribunaleor. Descoperirea era faza în care ofiterii de politie judiciara strângeau dovezile în legatura cu comiterea unor infractiuni. Urmarirea se facea pe baza unui rechizitoriu al procurorului care deschidea actiunea penala pe baza dovezilor strânse de politia judiciara.

      Adesea, un judecator de instructie completa cercetarile. Instantele penale reglementate în Cod erau judecatoriile, tribunalele, Curtile cu jurati, Curtea de casatie. Curtile cu juri aveau în competenta în general judecarea infractorilor care se faceau vinovati de savârsirea unor infractiuni calificate drept crime. Erau compuse dintr-un complet de judecata si de un juriu compus din cetateni. Dupa îndeplinirea procedurii de interogare a învinuitului, a martorilor, ascultarea aparatorului si a reprezentantului ministerului public, juratii se retrageau pentru a delibera prin vot secret. Încadrarea juridica a faptei si stabilirea pedepsei se facea de catre judecatori, juratii trebuind sa se pronunte numai asupra vinovatiei sau nevinovatiei. Caile de atac erau: apelul, prin care erau atacate hotarârile judecatoriilor si tribunalelor; recursul înaintat la Curtea de Casatie; revizuirea unei hotarâri ramase definitive.

 

Sursa: Cristian Sandache, Curs istoria statului și dreptului românesc