Armistițiul României cu Națiunile Unite

    Începând din august 1944, politica externă a României este axată pe trei aspect dominante: semnarea Convenţiei de Armistiţiu, continuarea războiului în noua sa fază, îndreptat împotriva Germaniei naziste şi participarea la tratativele şi, apoi, la semnarea Tratatului de Pace de la Paris.

     Axa acestor două documente vitale este reprezentată de actul ieşirii României din războiul împotriva Uniunii Sovietice, precum şi contribuţia acesteia la înfrângerea Germaniei, fenomene care nu-şi găsesc reflectarea nici în armistiţiu și nici în stipulaţiile tratatului de pace, întrucât ambele documente refuză României statutul de cobeligerantă şi o tratează ca pe o ţară învinsă.

     Odată cu încetarea ostilităţilor contra Uniunii Sovietice şi aliaţilor acesteia fără nici un fel de înţelegere sau condiţie prealabilă, semnarea unei convenţii de armistiţiu se impunea,  ca o urgenţă maximă. Bazându-se pe îndelungatele tratative de până atunci, încă din dimineaţa zilei de 24 august, ca şi în zilele următoare, guvernul român a trecut la noi iniţiative pentru semnarea imediată a armistiţiului. Uniunea Sovietică nu s-a arătat deloc grăbită, profitând din plin de pe seama situaţiei incerte de la Bucureşti, care dura de aproape trei săptămâni. Întârzierea se va prelungi nejustificat de mult şi după 30 august, dată la care delegaţia română a sosit la Moscova.

      Aşa numita discutare a Convenţiei de Armistiţiu pe baza proiectului înmânat delegaţiei române în seara zilei de 10 septembrie, s-a rezumat la întâlnirea din 11 septembrie, dominate categoric de sovietici – ei au negociat şi apoi semnat armistiţiul în numele aliaţilor, în noaptea de 12 spre 13 septembrie – şi care resping aproape toate propunerile româneşti consemnate în observaţiile prezentate de Ion Christu. De fapt, ambasadorii Marii Britanii şi Statelor Unite la Moscova, Sir Archibald Clark Kerr şi Averell Harriman, n-au intervenit în discuţii sub nici o formă şi niciodată, decât cel mult să sublinieze şi să întărească afirmaţiile lui Molotov.

      Conţinutul Convenţiei de Armistiţiu – alcătuită dintr-un preambul, 20 de articole şi 6 anexe – avea un caracter mult mai cuprinzător decât acest gen de documente. Textul prevedea reglementarea minuţioasă a unor chestiuni de mare însemnătate, dintre care unele, în mod normal, ar fi trebuit să facă obiectul tratatului de pace însuşi: situaţia teritorială, cuantumul şi sistemul de plată a reparaţiilor de război, clauze militare şi politico-administrative, situaţia prizonierilor de război, restituiri etc. Controlul îndeplinirii obligaţiilor semnate de România prin Convenţia de Armistiţiu a fost atribuit Comisiei Aliate de Control, al cărei preşedinte a fost desemnat mareşalul sovietic Rodion Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean. Pe toată durata războiului, întreaga activitate economică şi administrativă, poşta şi telecomunicaţiile, precum şi verificarea conţinutului emisiunilor radiodifuziunii şi al celorlalte mijloace de informare în masă treceau sub controlul acestei comisii.

     În zilele de 15 şi 16 septembrie 1944, Consiliul de Miniştri a luat în dezbatere Convenţia şi a stability modalităţile de aplicare a prevederilor ei.

 

Sursa: Daniel Lazăr, Curs, România în sec. XX