Proiectul Ligii Diagonale

-
    Realizatorii proiectului au fost, în regiunea baltică, ministrul de externe al Letoniei, Zigfrids Meierovics, iar în regiunea sud-est europeană Take Ionescu. Acesta din urmă, după cum am mai arătat, nu gândea prelungirea uniunii regionale până pe coasta orientală a Balticii, acolo unde locuiau naţiunile baltice.
    Proiectul a fost susţinut puternic în Finlanda de către ministrul de externe finlandez Rudolf Holsti. Liga, în concepţia lui Meierovics, urma să fie alcătuită din Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Ucraina şi Bielorusia. Ţările Antantei au dat de înţeles că susţin crearea unei asemenea ligi. Era avută în vedere perspectiva favorabilă creată de faptul că o asemenea ligă va constitui un puternic stăvilar atât la adresa răspândirii bolşevismului înspre Europa Occidentală, cât şi pentru a preveni expansiunea politică şi economică a Germaniei în estul Europei.
    Cu toate motivaţiile structurale de ordin politic, militar sau moral care păreau a impune realizarea unei asocieri mai largi a statelor din răsăritul continentului, reuşitele nu s-au situat la nivelul aşteptărilor. Nici poziţiile marilor puteri faţă de Rusia sovietică nu erau încă foarte clar stabilite în vara anului 1920. Pe de o parte, la Foreign Office se insista asupra soluţionării pe calea negocierilor a disputelor dintre Rusia şi statele limitrofe, pe de alta Franţa nu era dispusă încă la un dialog, în timp ce Statele Unite se pronunţau pentru menţinerea integrităţii teritoriale a Rusiei şi pentru dialog în chestiunile controversate.
    Politica strict naţională a statelor mici, care au primit oferte tentante din partea guvernului bolşevic de a încheia tratate de pace şi de recunoaştere a frontierelor, este de înţeles. Toate acestea se întâmplau într-un context internaţional confuz, în care, după cum se arăta într-un raport întocmit de şeful legaţiei române de la Stockholm, nici primăvara anului 1920 nu adusese o clarificare a poziţiei ţărilor aflate în nordul Europei, limitrofe Rusiei, faţă de mijloacele de combatere a bolşevismului. Deşi se dorea, în principiu, realizarea unei unităţi de acţiune, conferinţa de la Helsinki înregistrase un eşec în această privinţă. Ministrul de externe suedez îi declarase diplomatului român Arion că avea impresia că exemplul Estoniei, care încheiase un tratat de pace cu Rusia, va fi urmat de Finlanda, Letonia şi Polonia.
 
Sursa: Silviu Miloiu, România și Țările Baltice în perioada interbelică

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cauzele instaurarii regimului fanariot

-
Se consideră că epoca fanariotă, în Moldova, începe în anul 1711, iar în Ţara Românească, în anul 1716. În ce priveşte cauzele instaurării acestui regim, de asemenea, s-au dat explicaţii diferite. Unii istorici au afirmat că principala cauză a introducerii acestui regim de către otomani a fost neîncrederea în domnii locali, în boierimea locală, care se ridica la luptă pentru înlăturarea suzeranităţii otomane. Alţii au afirmat că principala cauză a constat în faptul că datorită condiţiilor vitrege, boierimea locală s-a ruinat şi, ducând lipsă de bani, ea nu mai putea participa la lupta din Istanbul pentru scaunul domnesc, care era din ce în ce mai scump. Nimicirea dinastiilor domnitoare din cele două ţări româneşti au acutizat la maximum raporturile dintre diferitele partide boiereşti, fiecare străduindu-se să înainteze candidatul ei la domnie dintre boierii pământeni, evident, partida „turcofilă” fiind favorizată în această competiţie de Poartă. Atunci când şi această formă
Citiți mai multe

Campania otomană din anul 1538 şi consecinţele ei pentru Moldova

-
Anul 1538 a fost fatal pentru domnia lui Petru Rareş. Domnul Moldovei nu lasă nepedepsită campania poloneză din Moldova din anul precedent şi, în luna ianuarie, oastea moldoveană (circa 20 000 oşteni) intra în Polonia unde nimiceşte, practic, toată armata apărării curente (circa 2 000 oşteni). Încercarea polonezilor de a-l pedepsi pe Rareş suferă eşec: în februarie 1538, o nouă oaste poloneză este zdrobită pe Siret. În aceste condiţii, regele Sigismund apelează la Poartă. Solul polon Erasmus de Kretkow, sosit la Constantinopol în mai 1538, cerea ca sultanul "să numească in locul lui (a lui Petru Rareş) un alt om din neamul său în fruntea Valahiei, provincia sa tributară". Este prima solicitare de acest fel a regelui polon. Prin ea, Sigismund revine la planul otoman propus polonilor în 1533, dar refuzat atunci. Prin această cerere polonezii dau frîu liber acţiunilor otomanilor în Moldova, acceptă ca sultanul să numească domn în Moldova, ceea ce a afectat serios statutu
Citiți mai multe

Politica interna a lui Stefan cel Mare

-
   Preocuparea dominantă a domniei lui Ştefan a fost emanciparea Moldovei de sub stăpânirea străină. Dar lupta pentru independenţă, pentru a avea şanse de reuşită, presupunea un stat puternic, eliberat de tutela marii boierimi; şi, în acţiunea domnului efortul de centralizare a statului şi progresiva sa afirmare pe plan internaţional au fost indisolubil legate.     Statul era în primul rând domnia; de la primele sale acţiuni şi până la cele din urmă, Ştefan a desfăşurat un efort neabătut pentru consolidarea puterii domneşti. Abia înscăunat în 1457, după ce a încercat să obţină prin negocieri recunoaşterea sa de către coroana polonă şi, în acelaşi timp, izgonirea din Polonia a domnului fugar, Ştefan smulge concesiile urmărite prin expediţii militare în regatul vecin. La capătul domniei, în 1504, pentru a frânge rezistenţa unei părţi a boierimii şi pentru a-l impune ca succesor pe fiul său Bogdan, pe care-l considera cel mai apt să-i continue opera, Ştefan se ridică de pe patul de m
Citiți mai multe