Organizarea cultelor in Romania interbelica

    În ce priveşte religia locuitorilor, situaţia se prezenta astfel: ortodoxă – 13.108.227 (72,6%), greco-catolică – 1.427.391 (7,9), romano-catolică – 1.234.151 (6,8), mozaică –756.930 (4,2), reformato-calvină – 710.706 (3,9), evanghelică-luterană – 398.759 (2,2), mahomedană – 185.486 (1,0), unitariană – 69. 257 (0,4), baptistă – 60.562 (0,3), lipoveană – 57.288 (0,3) şi, cu sub 0,1%, adventistă – 16.102, armeano-gregoriană – 10.005, armeanocatolică –1440, alte religii şi secte –7.434, liberi cugetători – 6.604, nedeclarată – 6.686.
     În spiritul hotărârilor de Unire, adoptate în anul 1918, statul român a promovat o politică de egalitate a cetăţenilor, indiferent de neam, limbă sau religie. Articolul 22 din Constituţia adoptată în martie 1923 prevedea, între altele: Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate de protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinii publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare a statului.
     În mai 1925 a fost adoptată legea de organizare a Bisericii ortodoxe române, iar în mai 1927 s-a încheiat Concordantul cu Vaticanul, dar acesta n-a fost ratificat decât doi ani mai târziu şi pentru că trebuia mai întâi adoptată legea generală a cultelor. Principala lege, care a fixat regimul cultelor în România şi care a stat la baza activităţii respective  până în anul 1948, a fost Legea pentru regimul general al cultelor din aprilie 1928.
    În ce priveşte legătura între stat şi culte, legiuitorul a preferat sistemul superiorităţii statului faţă de biserică, numit şi sistemul autonomiei bisericeşti, urmând a satisface atât pretenţiunile juste ale Bisericii, cât şi drepturile normale ce decurg din suveranitatea Statului.
     Cultele erau clasificate în culte istorice, culte noi şi asociaţii religioase. Asociaţiile religioase stăteau sub regimul legilor privitoare la asociaţii în general şi la întruniri publice, fiind vizate aici sectele, care după război s-au sporit în chip neobişnuit, provocând prin acţiunea lor clandestină stări de spirit adânc păgubitoare liniştii şi intereselor permanente ale statului.
     Următoarele culte erau considerate culte istorice: ortodox, greco-catolic (unit), catolic, reformat, mozaic, mahomedan. Erau recunoscute drepturile comunităţii baptiste, acordate printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri din 21 noiembrie 1927. Toate cultele din ţara noastră, cu excepţia celui romano-catolic, erau autocefale; această neatârnare se întemeia pe principiile lor fundamentale, dogmatice şi canonice. Legea intervenea pentru a împiedica anumite legături cu autorităţi din afară.
     Cultele nu puteau crea eparhii, dieceze etc. peste cele existente şi nu puteau schimba titulatura, întinderea şi sediul lor, decât după aprobarea guvernului, dată prin lege specială. Cheltuielile pentru întreţinerea cultelor se vor acoperi în primul rând din mijloacele proprii; statul putea acorda ajutoare, în raport cu numărul credincioşilor, cu situaţia materială a cultului respectiv şi cu nevoile sale reale. Se prevedea dreptul cultelor de a face instrucţie religioasă elevilor de credinţa lor din şcolile publice şi particulare, precum şi dreptul de a săvârşi, prin preoţii lor, în armată, în spitalele civile şi militare, orfelinate, şcoli corecţionale şi penitenciare, pentru credincioşii lor, servicii religioase de orice natură, cu observarea legilor sau regulamentelor instituţiilor respective.
     În condiţiile realizării Marii Uniri şi, implicit, a creşterii numărului de credincioşi, s-a impus ca Bisericaortodoxă română să fie ridicată la cea mai înaltă treaptă ierarhică. În februarie 1925 a fost adoptată Legea pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ugro-Vlahiei, ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal. În baza acestei legi, mitropolitul primat Miron Cristea a devenit patriarh al Bisericii ortodoxe române; ceremonia investiturii şi înscăunării a avut loc la 1 noiembrie 1925, în prezenţa Sfântului Sinod, a reprezentanţilor statului, a celorlalte culte din România şi a numeroase delegaţii din partea unor Bisericii ortodoxe surori.
    Biserica ortodoxă română avea ca unităţi componente: parohiile, protopopiatele, mănăstirile, episcopiile (arhiepiscopiile), mitropoliile şi patriarhia. Biserica ortodoxă română avea 8.279 de biserici cu 8.257 preoţi şi diaconi şi 8.279 cântăreţi, precum şi 75 de mănăstiri şi schituri, cu un personal de 2.842 persoane; funcţionau 10 seminarii, 3 facultăţi şi 5 academii teologice. Jurisdicţia Bisericii ortodoxe române se întindea şi în afara graniţelor ţării, asupra comunităţilor ortodoxe române de al Paris, Viena, Sofia şi Ierusalim, unde exista câte o biserică întreţinută financiar de statul român. Pentru comunităţile ortodoxe din America s-a înfiinţat, în anul 1935, un episcopat ortodox român.
     Cultul greco-catolic  avea o Mitropolie la Blaj, cu patru episcopii sufragene: Episcopia Oradei-Mari, Episcopia Lugojului, Episcopia Gherlei şi Episcopia Maramureşului (la Baia Mare), prevăzută ca o nouă dioceză ce urma să se înfiinţeze, fapt realizat în iunie 1930. Greco-catolicii dispuneau de 1.725 de biserici cu 1.594 preoţi; pe lângă centrul metropolitan şi centrele episcopale mai erau 34 canonici, 75 protoerei şi 38 funcţionari administrativi. Concordatul cu Vaticanul prevedea că episcopii catolici şi ajutoarele lor trebuiau să fie cetăţeni români. Se preciza în conformitate cu dispoziţiile legii cultelor din aprilie 1928 că nici o parte a României nu va depinde de un episcop al cărui scaun s-ar găsi în afara hotarelor statului român şi că nici o dioceză din România nu se va putea întinde dincolo de hotarele ţării.
    Cultul reformat (calvin) dispunea de o Episcopie recunoscută de statul român, cea de la Cluj, de care ţineau protopopiatele reformate din Ardeal. O parte din protopopiatele care depindeau înainte de 1918 de Episcopia reformată de la Debrecen s-au afiliat la Episcopia reformată de la Cluj, cealaltă parte s-a constituit încetul cu încetul într-o nouă Episcopie la Oradea. Cei peste 700.000 de credincioşi erau grupaţi în 828 parohii (cu 836 preoţi şi capelani), constituite în 25 de protopopiate; funcţiona şi un institut teologic la Cluj.
    Biserica unitariană se bucura de autonomie; avea în frunte un episcop, cu sediul la Cluj şi doi prim-epitropi. Tot acolo funcţiona un institut teologic.
    Cultul armeano-gregorian cuprindea comunităţile armene  din România constituite, din punct de vedere religios, într-un episcopat la Bucureşti.
     Spre deosebire de alte culte, cel mozaic nu avea o autoritate cultică centrală care să înglobeze în sine pe toţi evreii din România. El era organizat pe comunităţi, autonome faţă de celelalte, cu diferite rituri: spaniol ortodox şi reformat. În Bucureşti funcţiona, de multă vreme, Comunitatea israeliţilor de rit spaniol; în 1928 s-a constituit, tot la Bucureşti, Uniunea comunităţilor evreieşti din vechiul Regat. Evreii aveau un şef rabin, care îi reprezenta şi în Senat. Pentru cei peste 756.000 de credincioşi existau 922 sinagogi şi case de rugăciuni şi 731 rabini. Pe lângă alte şcoli, în 1927 s-a înfiinţat la Bucureşti un seminar teologic ieşovit.
     Comunităţile musulmane din România erau constituite în patru muftiate, pe judeţe: Caliacra, Durustor, Tulcea, Constanţa. Mai exista o comunitate musulmană la Bucureşti şi alta la Ada-Kaleh. Cultul mahomedan, cu aproximativ 185.000 adepţi, dispunea de mai multe moschei, cu 221 hatipi, 64 imami şi 12 muezini; la Medgidia funcţiona un seminar musulman.
    Mai erau admise de lege:
a. Asociaţia religioasă baptistă (cu 35 comunităţi baptiste române, 55 germane şi 15 maghiare – cu peste 3.000 case de rugăciuni în total);
b. Asociaţia religioasă adventistă de ziua a şaptea, cu comunităţi grupate în şase conferinţe zonale şi având 520 case de rugăciuni. În 1920 se organizează unirea acestor comunităţi din România;
c. Asociaţia religioasă a lipovenilor, având peste 57.000 de credincioşi şi reşedinţa la Fântâna Albă, în Bucovina.
    Pe lista celor interzise în conformitate cu prevederile legii din aprilie 1928 figurau: secta nazarinenilor, a adventiştilor reformaţi, a secerătorilor, a penticostaliştilor, a inochentiştilor, a bisericii lui Dumnezeu apostolice, a martorilor lui Dumnezeu (Iehova), a stundiştilor, a duhoborţilor, a molocanilor şi a studenţilor în Biblie (mileniştilor). 
 
Sursa: Ion Agrigoroaiei, Gheorghe Iacob, Politică și cultură în România interbelică
 

Postări populare de pe acest blog

Căsătoria la romani

Industrializarea fortata in Romania comunista

Conjurația lui Catilina

Razboaiele ruso-austro-turce

Economia romaneasca la inceputul sec. XX

Reforme rusești în Basarabia în a doua jumătate a sec. XIX

Blocada continentală instaurată de Napoleon

Situația Basarabiei în timpul primului război mondial

Colonizarea sasilor si secuilor in Transilvania

Conferinţa de la Washington (1 nov. 1921-ian. 1922)