Împărații anilor 68-69

     Vasta coaliţie, care îl răsturnase şi îl lichidase pe Nero, multă vreme nu a avut nici un candidat unic la asumarea Principatului şi mai ales nu a încropit nici un program politic, social şi ideologic coerent. Ambiţiile personale, intrigile de palat prevalează adesea asupra confruntărilor doctrinare. Numai la câteva luni după eliminarea lui Nero s-a declanşat un amplu război civil.

     La Roma s-au conturat două grupuri majore de influenţă: cel al aristocraţiei senatoriale, de spiţă veche sau de sorginte recentă, unite de persecuţiile şi excesele lui Nero şi aliate cu unii cavaleri sau cu anumiţi clienţi ai victimelor regimului, cu toţii traumatizaţi de eşecul conspiraţiilor anterioare, şi cel al neronienilor, suporteri şi favoriţi ai ultimului Iulio-Claudian, beneficiari ai generozităţilor acestuia, care sfârşiseră prin a-l trăda pe defunctul cezar. Li se adăuga plebea de rând, deprinsă cu teatrul şi circul de fapt nevoiaşii Romei, asociaţi cu pretorienii şi cu marinarii de curând recrutaţi de Nero într-o legiune improvizată, I-a Adiutrix.

     După multe frământări este ales împărat Galba. Salvius Otho, care asistase pe Galba la declanşarea insurecţiei antineroniene, se aşteptase să fie el desemnat ca succesor al bătrânului cezar. Poate şi sub influenţa lui Laco, dar ţinând seama şi de aspiraţia de a asigura continuitatea strategiei tradiţionalist-augusteice şi a regimului prosenatorial, Galba l-a indicat ca urmaş pe tânărul de 31 de ani Lucius Calpurnius Piso Frugi Licinianus. Otho răscoală însă pretorienii şi, în 15 ianuarie 69 d.C, Galba este ucis în plin For. Au fost de asemenea omorâţi Vinius, Piso, prefectul Laco şi libertul Marcianus Icelus. Otho, devenit imperator şi principe, s-a reliefat ca un campion al neronismului moderat, fără Nero. Otho aparţinea unei familii care intrase în senat în vremea lui August. Fusese prieten intim al lui Nero, până când acesta îl forţase să divorţeze de Poppaea, ca s-o ia el în căsătorie, apoi îl trimisese într-un semi-exil, ca guvernator al Lusitaniei. După uciderea lui Galba, senatul s-a grăbit să-i confere puterea tribuniciană, supranumele de Augustus şi toate onorurile Principatului, precum pontificatul maxim și consulatul. Otho făgăduieşte senatului o gestionare ponderată a Imperiului, dar se înconjoară de foşti neronieni de marcă. Sunt restabilite, la locurile lor, statuile şi imaginile lui Nero şi se continuă construcţia parcului-palat-paradis a lui Nero, „casa aurită", domus aurea. Plebea romană aclamă pe Otho ca pe  celălalt Nero.

     Totuşi Otho preconizează o politică de echilibru social. Se sprijină pe pretoneni, pe cavaleri şi pe senatorii de recentă extracţie italică, precum Publius Galerius Trachalus, orator, însă şi consul . Militează pentru cooperarea cu întreg senatul şi pentru concepte de reconciliere generală, odinioară vehiculate în cercul culturalpolitic al Annaeilor, frecventat de el. Evită elenizarea funestă lui Nero şi suprimă pe Tigellinus, detestat atât de antineronieni, cât şi de neronienii, care îi reproşau trădarea ultimului Iulio-Claudian. Sunt totuşi rechemaţi la Roma senatori relegaţi sub Nero şi se acreditează versiunea că numai ultimii ani ai domniei  acestuia fuseseră reprobabili. Sub presiunea invadării Italiei de către vitellieni, renunţă la titlul de Otho-Nero, blamat de antineronienii conservatori ca să asigure uniunea sacră a peninsulei. Otho fusese recunoscut ca împărat de legiunile din Orient şi de la Dunăre.

     Dar armatele lui Vitellius, ajunse în peninsula italică, la 14 aprilie 69 d.C, zdrobesc la Bedriacum, lângă Cremona, forţele lui Otho, formate mai ales din pretoneni, cohorte urbane, marinari, alte trupe recrutate de Nero şi din avangarda legiunilor din Moesia. Vitellienii erau comandaţi de Gaius Fabius Valens, anterior legat al unei legiuni de pe Rin, provenit dintr-o familie de condiţie ecvestră, şi de Aulus Caecina Alienus, de asemenea la origine comandant de legiune. Născut în anul 12 d.C, Aulus Vitellius, după ce legiunile comandate de el pe Rin îl aclamaseră ca imperator, dobândise sprijinul întregii armate din zona germanică, al trupelor şi populaţiilor din Gallii, Britannia și  Hispanii.

    Două zile după înfrângerea de la  Bedriacum Otho se sinucide. Senatul a fost constrâns să-i confirme lui Vitellius puterea imperial. Vitellius a ajuns la Roma, unde a încartiruit 60.000 de soldaţi, în iulie 69 d.C. Aparţinea şi el unei familii care intrase în senat sub August şi fusese el însuşi consul în 48 d.C. în ochii multor neronieni, Vitellius trecea drept restauratorul autentic al neronismului. De altfel, după ce intrase în Roma în veşmânt militar, înconjurat de stindarde şi de soldaţi cu armele ostentativ descoperite, Vitellius a organizat alegeri de magistraţi pentru următorii zece ani, a intrat în posesia pontificatului maxim şi s-a proclamat consul perpetuu. Deşi a reconstituit societăţile artistice neroniene Vitellius a evitat să propage o mentalitate elenizantă. În schimb, a preconizat populism regal, a trimis la supliciu cavaleri cămătari şi publicam, a executat centurioni, pretorieni othonieni, a reprimat senatori şi căpeteniile insurecţiei odinioară dirijate de Vindex. A accentuat presiunile fiscale şi a provocat nemulţumiri printre militarii armatei danubiene, întrucât a reformat cohortele pretoriene, în sensul înlocuirii soldaţilor originari din Italia prin cei ai trupelor aduse de pe Rin. Opinia publică senatorială şi ecvestră a fost de asemenea profund vexată. Notabilii provinciali s-au raliat opoziţiei antivitelliene.

     La 1 iulie 69, la Alexandria s-a produs o nouă dizidentă. Numeroasele şi performantele forţe militare din Orient, angajate într-un război purtat împotriva iudeilor răsculaţi, începuseră prin ajura credinţă lui Vitellius. Dar prefectul Egiptului, Tiberius Iulius Alexander, şi, în special, guvernatorul Siriei, în speţă Gaius Licinius Crassus Mucianus, îl sfătuiesc  pe Titus Flavius Vespasianus să se revolte. Astfel un nou război civil urma să se declanșeze. Mucianus porneşte spre Italia cu o parte din trupele romane din Est. Armatele romane din peninsula balcanică, anterior credincioase lui Otho, intră şi ele în secesiune. Sunt influenţate de către Marcus Antonius Primus, legat de legiune, aventurier, originar din Tolosa gallică. Armata din zona illyrică pătrunde în peninsula italica, sub comanda lui Antonius Primus şi, în octombrie 69, în apropiere de Bedriacum şi de Cremona, înfrânge forţele vitellienilor. Gallia narboneză şi Hispania trec de partea lui Vespasian. însă Vitellius nu cedează repede puterea. Cohortele urbane şi ale vigiliilor, cei mai mulţi senatori şi cavaleri se raliază lui Flavius Sabinus, prefectul Romei, fratele mai vârstnic al lui Vespasian. Soldaţii vitellieni îi înving şi incendiază Capitoliul, unde se adăpostiseră partizanii lui Vespasian şi ai lui Flavius Sabinus. Acesta din urmă este decapitate, însă forţele lui Antonius Primus ajung la porţile Romei, unde au loc lupte violente. În decembrie 69, trupele lui Antonius Primus pătrund în Roma, unde au loc crude lupte de stradă. Vitellienii sunt biruiţi. însuşi Vitellius este capturat, insultat cumplit. I se pune o funie la gât, este târât dezbrăcat de hainele lui sfâşiate, omorât şi tăiat în bucăţi. Trupul ciopârţit al lui Vitellius a fost agăţat de un cârlig şi azvârlit în Tibru. În numele Iui Vespasian, Domiţian, cel de al doilea fiu al noului împărat, preia puterea.

 

Sursa: Eugen Cizek, Istoria Romei