Calatori straini despre Tarile Romane (14)

    Medicul si chimistul francez Pierre Jacques Antoine Bechamp s-a nascut la 16 octombrie 1816 la Bassing, langa Dieuze . In 1824 il insoteste pe unchiul sau matern, diplomat de profesie, intr-o calatorie care avea drept tinta Sankt Petersburg. Strabate Austria, Ungaria, trece Carpatii ajunge in noiembrie 1825 la Bucuresti. Este gazduit in casa lui Gheorghe Bibescu, viitorul domnitor. Unchiul moare in 1831 si tanarul ramane in Tara Romaneasca poate datorita rudeniei  cu profesorul francez naturalizat aici J.A. Valliant. In 1829 devine elev practicant farmacist si lucreaza in farmacia la Mausel, de pe Podul Mogosoaiei.

    A fost membru corespondent al Academiei de Medicind din Paris si membru de onoare al Societatii de Stiinte Fizice din Bucuresti; cu ocazia alegerii, a fost decorat cu Comma Romaniei in gradul de comandor. Conferirea distinctiilor romanesti i-a prilejuit o corespondenta cu dr. Constantin Istrati, in care evoca cei 9 ani petrecuti in Tara Romaneasca.

   Vazui deci Bucurestii pentru prima oara la 1825. In comparatie cu orasele pe care le vazusem, il gasii tacut ca pustietatea, purtand inca stigmatele barbariei; spre pilda, vad inca ca si cum a fost ieri, cutremurandu-ma in sufletul meu de copil, randurile de capete ale condamnatilor infipte in tepi imprejurul marii inchisori! Se poate dar judeca prin aceasta despre progresele realizate si care avura loc la putini ani dupa timpurile acelea. Strazile Bucurestilor, chiar cele mai mari, erau numite poduri; intr-adevar, erau poduri de lemn aruncate pe rigole pline de noroi; ce-i de mirare ca am fost martorul unei teribile si mortale epidemii de ciuma, cam intre anii 1827-18282. Barbaria Meuse din oras un adevarat mormant, se traia sub o impresie de groaza involuntara.

    Am vazut defiland pe Podul Mogosoaei o zi intreaga armata ruseasca, care se ducea sa invinga in Balcani. Roman cum ma simteam prin toate fibrele inimii mele, tot atat ma simteam si francez, nu-i de mirare ca impartaseam entuziasmul romanilor aplaudand victoriile rusilor! Am vazut Bucurestii deja transformat, splendid luminat, strazile impodobite cu panze pe care erau pictate marile batalii; intregul Bucuresti era afara, sufletul Romaniei era intreg acolo aplaudam victoriile care inlaturau barbaria.

   Sub protectoratul rus, progresul nu se opri deloc. Schimbarile in bine erau surprinzatoare, am asistat chiar la formarea primelor regimente ale armatei romane, unul din aceste regimente avea colonel pe un Filipescul I. Tinerii mei prieteni impreuna cu mine aplaudam admiram tinuta martiala sanatatea tinerilor soldati ai armatei nascande. Acelasi lucru era cu cultura literara. Pana atunci nu vazusem jucandu-se la Bucuresti decat piese germane de autori germani si austrieci, reprezentate pe scene improvizate. Mi-aduc aminte ca am vazut reprezentandu-se  Fra Diavolo in nemteste, limba pe care o vorbeam atunci mai bine decat franceza. Inainte de plecarea mea se incepuse construirea unui teatru; chiar se vorbea ca se vor juca in romaneste piesele frantuzesti.

  In fine, parasii Bucurestii, dar cu ochii scaldati in lacrimi. Eram miscat, pentru ca nu traieste cineva degeaba, la o varsta unde impresiile sunt atat de vii, intr-o tara in care ai vazut la lupta patriotismul unui popor generos. Nu vazusem romanii dezvoltandu-si incetul cu incetul puterile care trebuiau sa le procure independenta? Nu fusesem martorul dezvoltarii materiale si culturale a Bucurestilor? Nu lasam prieteni ale caror binefacerile simtisem? N-am cantat si eu, din fundul inimii: Dambovita, apa dulce?... Gandind ca, dupa ce am baut din apa ei, nu-i voi parasi niciodata malurile, o tara si un popor ce aratase atata marire, tot astfel nu voi uita niciodata generozitatea unei natiuni care a rezistat oprimarii si care a stiut sa se elibereze!

Sursa: Coord. Paul Cernovodeanu, Calatori straini despre Tarile Romane in sec. XIX