Anexarea statelor baltice de către U.R.S.S.

     Stalin s-a arătat puţin interesat de pactul de neagresiune în sine, şi chiar mai puţin de manifestările de prietenie ale lui Ribbentrop. Dictatorul sovietic era interesat numai de chestiunea sferelor de influenţă. Referitor la arealul baltic, Ribbentrop a propus ca Finlanda şi Estonia să cadă în sfera sovietică Lituania să treacă în sfera germană, iar Letonia să fie împărţită între Uniunea Sovietică şi Germania. În momentul în care Stalin a cerut, ca într-o veritabilă târguială, toată Letonia, Ribbentrop i-a telegrafiat lui Hitler, care a acceptat. În chiar punctul 1 al acestui document, ce contravenea oricărui principiu de drept internaţional, se prevedea trecerea Finlandei, Estoniei şi Letoniei în sfera de interes a U.R.S.S., în timp ce Lituania era adjudecată de Hitler. Ulterior, în timpul celei de-a doua călătorii a ministrului german von Ribbentrop la Moscova, pe 28 septembrie 1940, Stalin a reuşit să treacă în sfera sa de influenţă şi Lituania, în schimbul a două provincii poloneze.

    Transpunerea în practică a acordului de la Moscova a fost realizată treptat de Stalin, fie că a existat elementul intenţional în recurgerea la politica paşilor mărunţi în vederea creării în prealabil a clientelei politice şi a realizării preponderenţei militare sovietice asupra statelor baltice, fie că politica sovietică a urmat evoluţia evenimentelor din Europa. Pentru a-şi realiza obiectivele, Moscova a declanşat o criză în relaţiile cu Estonia Letonia şi Lituania. La 18 septembrie, Uniunea Sovietică şi-a început ofensiva diplomatică împotriva Estoniei. Agenţia sovietică oficială de ştiri Tass a anunţat că un submarin polonez s-a refugiat într-o bază estoniană cu acordul cercurilor conducătoare estoniene. Tallinnul a dezminţit imediat această informaţie. La 25 septembrie Stalin l-a informat pe Hitler că, având asentimentul german, va proceda la rezolvarea problemei Ţărilor Baltice. De altfel, încă din 23 septembrie, numeroase detaşamente ale Armatei Roşii fuseseră concentrate de-a lungul frontierei estoniene. Patru zile mai târziu, ministrul de externe estonian Karl Selter a sosit la Moscova, unde a fost pus în faţa cererilor ultimative sovietice de încheiere a unui pact de asistenţă mutuală cu U.R.S.S. Astfel, Estonia a fost forţată pe 28 septembrie să semneze tratatul de ajutor mutual cu Uniunea Sovietică. Prin tratat, Estonia era obligată să accepte pe teritoriul său baze aeriene şi navale sovietice precum şi o garnizoană de 25.000 de soldaţi ai Armatei Roşii. Prin articolul 5, Moscova se obliga să nu compromită suveranitatea Estoniei: aplicarea acestui pact nu va aduce atingere drepturilor suverane ale Părţilor Contractante şi nici, mai ales, sistemului lor economic sau structurii lor politice.

    Kremlinul şi-a întors apoi faţa spre Letonia. Ministrul Afacerilor Străine leton Vilhelms Munters a fost nevoit, ca şi omologul său estonian, să întreprindă o vizită la Moscova. Deşi Munters a fost primit mai cordial decât Selter, ca şi şeful diplomaţiei estoniene a fost nevoit, pe data de 5 octombrie, să încheie un tratat cu Uniunea Sovietică care reproducea aproape punctual termenii tratatului din 28 septembrie. La 30 octombrie, 30.000 de soldaţi sovietici au intrat în Letonia şi au ocupat bazele militare de la Liepaja şi Ventspils, facilităţile navale şi câteva aeroporturi. Ceva mai devreme, pe data de 18 octombrie, armata sovietică trecuse graniţa estoniană.

     La finele lunii octombrie, negocierile sovieto-lituaniene pentru aplicarea pactului de asistenţă mutuală erau marcate de tensiuni. Moscova cerea ca cei 20.000 de soldaţi ai Armatei Roşii să fie împrăştiaţi în diferite puncte ale ţării. Lituanienii, care se ghidau după litera şi spiritul tratatului parafat, insistau pentru gruparea trupelor sovietice către frontiera germană. Diplomaţia lituaniană a reuşit să-i convingă pe sovietici să treacă în zona Vilnius în administraţia guvernului de la Kaunas. După negocieri îndelungate s-a convenit printr-un acord militar ca în Lituania să se stabilească patru garnizoane sovietice şi două aerodromuri. Două dintre garnizoane urmau a fi plasate la vest şi una la sud-est de Kaunas, toate însă în apropierea graniţei germane. O altă garnizoană trebuia încartiruită lângă Vilnius, în timp ce statul major urma a fi stabilit la est de acest oraş, în apropiere de graniţa sovietică.

     La 28 mai a apărut în ziarul Pravda un articol care incrimina Estonia pentru poziţia sa probritanică şi antigermană, ca şi pentru ocultarea rolului Uniunii Sovietice în regiune. Nici Lituania nu era scutită de acuzaţiile Moscovei. La 16 mai Izvestia acuza guvernul lituanian de implicare în dispariţia a trei soldaţi sovietici încartiruiţi în Lituania. Guvernul acestei ţări a prezentat la 19 mai o notă celui sovietic, în care se arăta că doi dintre militari se întorseseră la bazele lor. Vilniusul se angaja să constituie o comisie care să investigheze unde se afla cel de-al treilea militar dispărut.

     Molotov a denunţat Lituania pentru participarea sa la acţiunile Înţelegerii Baltice şi a acuzat Vilniusul de a fi format o alianţă militară baltică împotriva U.R.S.S. Primul-ministru a negat că alianţa baltică formată în 1934 ar fi avut un scop antisovietic. După principiul creşterii progresive a presiunii în vederea realizării unui rezultat diplomatic maxim, a doua zi Molotov l-a acuzat chiar pe premierul lituanian de complicitate la răpirea soldaţilor sovietici. Din acel moment, devenise clar că orice viitoare concesii lituaniene vor avea doar rolul de a spori pretenţiile sovietice. Pe data de 14 iunie 1940 Molotov i-a înmânat ministrului Afacerilor Externe lituanian, ce se afla în acel moment la Moscova, un ultimatum. Nota ultimativă pornea de la afirmaţia falsă că poliţia lituaniană răpise trei soldaţi sovietici.

    Ministrul de externe al Lituaniei, Urbsys, aflat la Moscova, comunicase la 15 iunie, ora 9, acordul guvernului lituanian în faţa pretenţiilor sovietice. Preşedintele ţării, Antanas Smetona, demisionase după aproape 14 ani de la preluarea mandatului. La fel au procedat premierul Merkys şi întregul guvern. O zi mai târziu sovieticii îşi extinseseră pretenţiile la schimbarea guvernelor din Estonia si Letonia. Totul a început prin masarea la frontiera Letoniei a sute de tancuri sovietice, însoţite de artilerie puternică şi de infanterie mecanizată. La ora 14 Molotov l-a convocat pe ministrul de externe leton la Moscova şi i-a înmânat un ultimatum care cerea un răspuns până la ora 20. Dacă nu se primea un răspuns în intervalul de timp indicat în nota ultimativă, ameninţase Molotov, Armata Roşie va pătrunde în Letonia şi va pune capăt oricărei rezistenţe.

     În cadrul unei sesiuni de urgenţă a cabinetului leton, ministrul Afacerilor Străine şi-a sfătuit colegii să accepte ultimatumul datorită ameninţării sovietice de a bombarda toate oraşele letone şi de a face victime importante în rândul populaţiei. Cabinetul a acceptat intrarea unor unităţi sovietice suplimentare în Letonia şi şi-a prezentat demisia preşedintelui stat.

     Molotov i-a înmânat ministrului estonian Rei o cerere de înlocuire a cabinetului estonian şi de admitere a unor trupe sovietice suplimentare în Estonia. Ultimatumul expira după 8 ore şi jumătate. Cabinetul estonian a hotărât în aceeaşi după-amiază că rezistenţa ar fi fost zadarnică. Ministrul plenipotenţiar Rei a transmis seara acceptul Tallinnului în faţa cererilor ultimative sovietice. Astfel în luna august 1940, statele baltice au fost încadrate deplin în Uniunea Sovietică.

 

Sursa: Silviu Miloiu, România și Țările Baltice în perioada interbelică