Alianța Baltică

    Intenţiile politice agresive ale noului cancelar german, Adolf Hitler, au provocat îngrijorare în Ţările Baltice. Pentru Lituania, aceasta implica redeschiderea complicatei chestiuni a statutului oraşului şi provinciei Memel. Discursurile agresive ale lui Hitler ridicau pentru Letonia un nou obstacol în calea prezervării securităţii sale la Marea Baltică. Pentru Estonia se năşteau temeri de securitate similare.

     Pericolul iminent la care păreau a fi supuse Ţările Baltice şi necesitatea de a-şi prezerva independenţa lor politică şi economică, evoluţia lor îndelungată spre federalizare, interesele comune avute în această parte a Europei au făcut ca pe data de 12 septembrie 1934 la Geneva să fie încheiat Tratatul de colaborare şi bună înţelegere dintre Estonia, Letonia şi Lituania. Încă din preambulul acestui tratat, cele trei părţi contractante se declarau dornice să contribuie la menţinerea şi garantarea păcii şi să-şi coordoneze politicile externe în spiritul principiilor Ligii Naţiunilor. Prin locul ales pentru semnarea tratatului, Geneva, sediul acestui organism internaţional, ca şi prin scopurile eminamente paşnice pe care şi le propunea, noua alianţă regională se înscria în cadrul statuat de Pactul Ligii Naţiunilor şi se integra în ordinea europeană al cărei principal garant erau Franţa şi Anglia. Statele semnatare se obligau să-şi acorde mutual întreg sprijinul politic şi diplomatic în relaţiile lor internaţionale (articolul 1); Cele trei state decideau să instituie o Conferinţă periodică a miniştrilor afacerilor străine, care să se întrunească de două ori pe an şi care să menţină legătura între cele trei state, sub preşedinţia reprezentantului ţării-gazdă (articolul 2); Era stipulată o înţelegere amiabilă în cazul oricărei chestiuni litigioase ce ar fi putut să apară (articolul 4); Lituania, Estonia şi Letonia se angajau să se ajute în mod ferm una pe cealaltă pe plan diplomatic (articolele 5-6); Erau recunoscute, prin tratat, câteva aspecte specifice în politicile acestor state (se făcea o referire directă la relaţiile încordate lituaniano-polone, etc.) (articolul 4). Tratatul a fost încheiat pe o perioadă de 10 ani, iar în cazul în care nici una din părţile contractante nu-l denunţa, îşi prelungea automat valabilitatea.

     Alianţa se înscria în continuarea unei serii de iniţiative de întărire a securităţii pe plan zonal, a cărei expresie o regăsim şi în concluziile la care a ajuns cea de-a 30-a Conferinţă interparlamentară, care s-a desfăşurat la Istanbul, în a doua jumătate alunii octombrie 1934. În rezoluţia finală adoptată la această conferinţă se recomanda tuturor guvernelor extinderea şi dezvoltarea sistemului de pacte regionale, pentru a se preveni folosirea mijloacelor coercitive în relaţiile internaţionale. Acordurile regionale de securitate, se stipula în rezoluţie, era necesar să fie în conformitate cu clauzele marilor acorduri generale, corelate cu acordurile particulare şi să nu fie îndreptate împotriva unei puteri sau a unui grup de puteri.

 

Sursa: Silviu Miloiu, România și Țările Baltice în perioada interbelică