Situația învățământului românesc în perioada interbelică

     În primii ani după război şi, în general, în deceniul consolidării Unirii, Ministerul Instrucţiunii Publice s-a preocupat de refacerea localurilor şcolare, de asigurarea accesului la învăţătură a tuturor copiilor şi a tinerilor – mai ales a celor din provinciile unite cu Ţara, care suferiseră consecinţele opresiunii străine –, de unificarea şi modernizarea legislaţiei.

     În primii ani de după război „s-a pus prima barieră serioasă analfabetismului”, prin înfiinţarea de mii de posturi de învăţători, urmată de o amplă campanie de construcţii şcolare. În timpul războiului o mare parte din localurile de şcoli a fost deteriorată sau chiar ruinată complet. În anii 1922-1926 s-au reparat toate şcolile primare şi s-au clădit sau reparat radical alte 5.824 localuri de şcoli cu 11.115 săli de clasă.

     În acest context a fost discutat proiectul şi adoptată legea din 26 iulie 1924. Era definit învăţământul primar de stat, care cuprindea: şcolile (grădinile) şi căminele de copii mici, şcoala primară (de 7 clase pentru copiii care nu-şi continuau învăţătura după terminarea primelor 4 clase), şcolile şi cursurile de adulţi, cu frecventarea obligatorie şi gratuită, atât pentru tinerii neştiutori de carte, cât şi pentru cei care n-au absolvit învăţământul primar până la vârsta de 18 ani, şcolile şi clasele speciale pentru copiii întârziaţi la minte, pentru cei slabi, bolnăvicioşi sau predispuşi la tuberculoză [...], pentru copiii cu apucături rele, nesociabili sau vicioşi [...], pentru copiii orbi şi surdo-muţi, spre a li se da putinţa să fie instruiţi şi educaţi.

     Învăţământul primar se putea realiza şi în şcolile sau institutele particulare autorizate de stat şi în familie, în conformitate cu legea învăţământului particular. Din categoria şcolilor primare publice făceau parte cele înfiinţate de stat şi cele înfiinţate de comune şi judeţe, cu autorizarea Ministerului Instrucţiunii. Învăţământul primar era declarat unitar în tot cuprinsul ţării, obligatoriu şi gratuit. În şcolile statului, învăţământul primar se preda în limba română.

     Legea conţinea prevederi referitoare la aplicarea obligativităţii învăţământului primar inclusiv la amenzile pentru absenţe nemotivate, ce puteau fi transformate în închisoare, la înfiinţarea şi funcţionarea şcolilor primare, la recensământul populaţiei şcolare, la personalul didactic, condiţiile de numire, titularizarea, acordarea gradelor, transferarea, pensionarea, drepturile şi datoriile acestuia, distincţii şi recompense, pedepse, mijloacele de perfecţionare, salariile. Întreţinerea învăţământului primar era în sarcina comunelor, statul contribuind cu plata personalului didactic. Toate celelalte cheltuieli cădeau în sarcina comunelor, care le efectuau prin comitetele şcolare

     Legea prevedea înfiinţarea bibliotecilor şcolare, cu cărţi instructive şi morale, cu scopul de a cultiva la copii gustul de citit şi a li se îmbogăţi mintea cu cunoştinţe folositoare. Pe lângă bibliotecile şcolare puteau funcţiona biblioteci populare, cu scopul de a răspândi în popor cunoştinţe folositoare. Ambele biblioteci se înzestrau cu cărţi alese din lista întocmită de comisia bibliotecilor de pe lângă Ministerul Instrucţiunii, pentru alte cărţi cerându-se aprobarea revizoratului şcolar.

     Unele prevederi ale legii se refereau la situaţiile speciale ivite în noile provincii. Încadrările membrilor corpului didactic primar din aceste teritorii urmau a se face după verificarea actelor de către o comisie alcătuită în acest scop. Învăţătorii şi institutorii de limba şi religia mahomedană care funcţionau în şcolile primare din Dobrogea şi Cadrilater, absolvenţi ai seminarului musulman al statului având o vechime de cel puţin 5 ani, puteau fi numiţi cu titlu provizoriu pe baza recomandării inspectorului circumscripţiei respective, în urma unei inspecţii speciale. Profesorii şi candidaţii de profesori ai şcolilor speciale pentru educaţie şi instrucţia copiilor şi tinerilor anormali îşi păstrau drepturile câştigate.

     Legea pentru învăţământul primar al statului din 26 iulie 1924 admitea şi şcolile particulare. S-a adoptat, în acest sens, legea asupra învăţământului particular promulgată la 22 decembrie 1925. Referitor la învăţământul în familie, legea dădea posibilitatea elevilor pregătiţi în acest cadru să treacă examenele pentru curs primar şi secundar după programele şcolilor publice, numai la şcolile de stat din localitate, plătind însă taxe de examen ca şi elevii şcolilor particulare.

      După ce la 8 martie 1925 a intrat în vigoare legea pentru modificarea legii asupra învăţământului secundar şi superior, care se referea la modul de promovare al unor clase şi trepte, la reintroducerea examenului de bacalaureat şi la echivalarea diplomelor şi certificatelor obţinute în străinătate, la 15 mai 1928 a fost promulgată legea pentru organizarea învăţământului secundar. Legea prevedea un liceu cu şapte clase şi două cicluri, renunţându-se la clasa a VIII-a.

      În aprilie 1932 era adoptată Legea pentru organizarea învăţământului universitar. Conform art. 1, acesta era organizat în patru universităţi, cele din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Cernăuţi. Facultatea de Drept din Oradea era subordonată – pentru problemele de învăţământ – Universităţii din Bucureşti. Art. 2 prevedea că Universităţile sunt instituţiuni de stat autonome, în ceea ce priveşte organizarea studiilor şi conducerea. În spiritul autonomiei universitare, universităţile beneficiau – pe lângă prevederile bugetare – de un Fond Universitar” (art. 16), alimentat din: – taxele de înscriere; – 40% din toate taxele de examene; – 10% din taxele de echivalare a diplomelor; – 10% din sumele pentru plata diferitelor comisii de concurs; – donaţii; – vânzarea timbrelor universitare; – reţinerile făcute personalului didactic pentru absenţe nemotivate; – 20% din reţinerile ce se fac suplinitorilor. Puteau deveni studenţi doar tinerii care absolviseră bacalaureatul. Conform art. 73 din lege, puteau fi impuşi la următoarele taxe: – de înscriere; – de bibliotecă; – de examen, doctorat şi de diplomă; – de laborator; – de construcţie, la facultăţile unde exista această taxă. În afara celor patru mari universităţi, funcţionau şi alte instituţii de învăţământ superior: – Şcolile Politehnice (Bucureşti şi Timişoara); – Academia de Arhitectură (Bucureşti); – Academia de Arte Frumoase (Bucureşti şi Iaşi); – Academii de Muzică şi Artă Dramatică (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Cernăuţi); – Institutul de Educaţie Fizică (Bucureşti); – Academii Agronomice (Bucureşti şi Cluj); – Şcoala Superioară de Război (Bucureşti).

     În perioada interbelică 85,1% dintre ştiutorii de carte au doar instrucţie primară, aici fiind luaţi în calcul toţi cei înscrişi, indiferent de numărul claselor absolvite; în învăţământul secundar, este un echilibru între bărbaţi şi femei, ceea ce nu se întâmplă în învăţământul superior, unde bărbaţii sunt de peste 3 ori mai mulţi.

     Accesul minorităţilor naţionale la învăţământ este reflectat de numărul de elevi. Astfel, în anul şcolar 1930/1931, la şcolile de stat se înregistra următoarea situaţie: grădiniţele de copii erau frecventate de 16.664 copii maghiari, 6.417 – germani, 3.154 – ruşi, 436 – sârbi, croaţi, sloveni, 210 – poloni, 3.445 – ruteni, ucraineni, 8.903 – bulgari, 7.407 – evrei, 3.024 – turci şi tătari. Şcolile primare erau urmate de 87.110 unguri, 54.088 – germani, 26.614 – ruşi, 60.078 – ruteni, ucraineni, 50.874 – bulgari, 54.219 – evrei, 18.867 – turci, tătari. În şcolile secundare ale statului învăţau 3.645 de copii unguri, 2.614 – germani, 1.344 – ruşi, 660 – ucraineni, 1.180 – bulgari, 14.112 – evrei, 178 –turci, tătari. În şcolile particulare situaţia era următoarea: grădiniţe: 1.309 – unguri, 5.046 – germani, 11 – ruşi, 12 – ucraineni, ruteni, 96 – bulgari, 56 – poloni, 2.144 – evrei, 71 – turci, tătari etc. Şcolile primare erau frecventate de: 74.037 – unguri, 42.587 – germani, 13.138 – evrei, 33 – ruşi, 20 – ruteni, ucraineni, 2.420 – sârbi, croaţi, sloveni, 132 – cehi, slovaci, 757 – poloni.

     În anul 1912 erau în Ardeal 5 651 şcoli primare, cu un număr de 10.554 învăţători, dintre care 2.655 şcoli româneşti cu 2.767 învăţători români. În 1918, înainte de Unire, numărul şcolilor scăzuse la 5.347, scăderea cea mai mare suferind-o şcolile româneşti, care au ajuns în număr de 2.392, deci cu 263 şcoli mai puţin. În 1922 funcţionau în Ardeal 5.842 de şcoli primare, din care 3.611 româneşti, 1.699 maghiare, 403 germane.

      În Bucovina funcţionau în 1914 un număr de 531 de şcoli primare, din care 179 erau româneşti; în 1919/1920 au funcţionat 508 şcoli, iar în 1922/1923 – 575 şcoli primare, repartizate astfel: 319 româneşti, 155 rutene, 47 germane, 27 evreieşti, 25 polone, 2 maghiare. Numărul copiilor de vârstă şcolară (de la 7 la 13 ani) era în Bucovina, în 1922/1923, de 108.498; din aceştia au urmat şcoala 104.301 copii, adică 96%.

      În Basarabia nu era, la începutul rãzboiului, nici o şcoală românească; în 1920/1921 funcţionau 1.747 de şcoli, repartizate astfel: 1.233 româneşti, 200 ucrainene, 120 ruseşti, 78 bulgare, 73 germane, 38 evreieşti, 3 polone, 2 de altele. În 1923/1924 au funcţionat în Basarabia 2.041 şcoli primare; dacă în 1920/1921 numărul învăţătorilor fusese de 2.746, în 1923/1924 numãrul lor se ridicase la 3.927.

 

 

 

Sursa: Ion Agrigoroaiei, Gheorghe Iacob, Politică și cultură în România interbelică