Relațiile româno-baltice până la sfârșitul primului război mondial

     După realizarea uniunii personale a Regatului Poloniei şi a Ducatului Lituaniei în 1385, atunci când coroana ambelor ţări a fost preluată de regele Vladislav Jagello, contactele dintre Regatul Polono-Lituanian, în plină expansiune spre ţinuturile ucrainene, şi voievodatele Moldova şi Ţara Românească au devenit mai intense. Pentru prima oară geografia înlesnea această apropiere, deoarece Moldova şi Lituania au ajuns să aibă graniţă comună pe Nistru, în zona ţinuturilor româneşti Soroca, Orhei şi Lăpuşna. De altfel, ducatul, mai apoi regatul Lituaniei avea tendinţa de a se extinde spre Marea Neagră, prelungindu-se astfel graniţa comună cu Moldova. Mai mult, voievodatul Moldovei, fiind punct important de trecere a drumului comercial ce lega Marea Neagră de Marea Baltică avea o importanţă deosebită pentru statul lituanian, extrem de interesat de beneficiile pe care le aducea comerţul de tranzit desfăşurat în aceste zone.

     Legăturile politice au fost la fel de consistente, în special între Muşatini şi Jageloni, dar şi, la un oarecare nivel, între Basarabi şi Jageloni. Muşatinii, care se temuseră de posibilele repercusiuni negative pentru ei ale unităţii personale dintre Ungaria şi Polonia din 1370-1382, au urmărit cu încredere şi speranţă urcarea pe tronul Poloniei a marelui cneaz Vladislav al II-lea (1386-1434). Imediat după cucerirea de către acesta a Rusiei roşii de la frontiera de nord a Moldovei, Petru I Muşat (1375-1391), domnul Moldovei, a optat pentru o alianţă cu noul stat, sperând astfel să elimine ameninţarea ungară de la frontierele sale. Astfel, pe data de 26 septembrie 1387, Petru I a recunoscut la Liov suzeranitatea regelui lituaniano-polon. Prin înţelegerea încheiată cu acest prilej s-a stabilit obligaţia de ajutor reciproc şi s-a definit o orientare îndelungată a politicii externe a Moldovei, deschizând, totodată, şi rivalitatea ungaro - polono-lituaniană pentru influenţă în Moldova.

     Relaţiile dintre Moldova şi Regatul Polono-Lituanian vor cunoaşte o dezvoltare deosebită în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, domnitor al Moldovei între 1400 şi 1431. Pe data de 12 martie 1402 domnitorul Moldovei a urmat tradiţia inaugurată de înaintaşul său Petru I şi a încheiat la Suceava un tratat de închinare şi credinţă cu regele Vladislav al II-lea Jagello.

     Şi Ţara Românească a fost interesată de dezvoltarea legăturilor, mai ales economice, dar şi politice cu statul polono-lituanian, în perioada existenţei sale medievale. Astfel, domnitorul Mircea cel Bătrân (1386-1418) a încheiat pe data de 10 decembrie 1389, la Radom, un tratat de alianţă cu regele Vladislav al II-lea Jagello.

     Un episod distinct, având şi conotaţii de epilog al relaţiilor medievale la nivelul cel mai înalt moldo-lituaniene, a fost contemporan domniilor lui Ştefan cel Mare (1457-1504) şi Cazimir, principe al Lituaniei (1440-1492) şi rege al Poloniei (1447-1492). Ştefan cel Mare a continuat în prima parte a domniei politica predecesorilor săi în materie de politică externă, şi anume alianţa cu Polonia. Principele Alexandru al Lituaniei (1492-1506) sesiza în 1496 importanţa acestor două cetăţi şi-şi exprima dorinţa ca ele să fie reluate de la otomani de către Moldova fiindcă erau gurile prin care debuşau mărfurile poloneze şi lituaniene în Marea Neagră. În consecinţă, apare logică alianţa, dictată de interese comune serioase, încheiată la Suceava de Ştefan cel Mare cu principele Lituaniei pe data de 14 septembrie 1499.

     Istoria mai consemnează, ca element important al relaţiilor româno-lituaniene, căsătoria Mariei, fiica domnitorului moldovean Vasile Lupu, cu Ianusz Radziwill, ducele Lituaniei, alianţă matrimonială ce urmărea să consolideze o anumită relaţie politică căutată de domnitor.

     Secolul al XVIII-lea a adus noi limitări ale autonomiei ţărilor române odată cu impunerea domniilor fanariote. În 1795 teritoriul fostului Mare Principat al Lituaniei a trecut sub stăpânirea Rusiei. Acest teritoriu a fost împărţit în două unităţi administrative: Vilnius şi Slonim. În 1796 ale au format o singură unitate administrativă denumită Litovskaia gubernia. în acest mod, orice urmă de autonomie a fost desfiinţată.

    În 1812 Rusia anexează și Basarabia ceea ce a făcut ca românii și lituanienii să facă parte din același stat. Făcând parte din cadrul aceluiaşi stat, românii basarabeni şi balticii au avut şansa de a dezvolta legături dintre cele mai diverse, mai ales culturale, deşi distanţa geografică ce-i separa şi imensitatea imperiului au fost impedimente serioase în proiectarea unor contacte şi mai strânse.

     Contactele româno-baltice s-au extins de-a lungul secolului al XIX-lea şi în ţările române. Un factor favorizant în acest sens l-a constituit pătrunderea trupelor ruse (conţinând şi recruţi baltici) pe teritoriul românesc în timpul campaniilor din războaiele antiotomane din primele trei decenii ale secolului. În judeţul Dâmboviţa, de pildă, s-a stabilit în această perioadă familia Iacobson. Primul membru al familiei care s-a aşezat în Valahia se pare că a fost colonelul Arnold von Iacobson, de religie evanghelică, provenind din regiunea baltică, ajuns prim adjutant al domnitorului la 1840. Colonelul Arnold Iacobson se afla la 1848 în corespondenţă cu Constantin Cantacuzino, care îi transmitea la 27 septembrie, în numele guvernului, aprecierea pentru zelul depus şi încrederea executivului. Familia Iacobson a cumpărat în 1882 moşia Bărbuleţu – Râul Alb din judeţul Dâmboviţa.

     Datorită situaţiei concrete din timpul primului război mondial, cooperarea dintre naţionali români şi baltici  nu s-a restrâns la colaborarea politică. Militari baltici au ajuns să lupte chiar în teritorii etnografice româneşti. Avem astfel informaţii despre participarea unui regiment estonian la luptele din Bucovina.

 

Sursa: Silviu Miloiu, România și Țările Baltice în perioada interbelică