Recunoașterea internațională a unirii Basarabiei cu România

    La Conferința de Pace de la Paris, statutul României nu a fost cel al unui stat aliat puterilor învingătoare din cauza faptului că ea a încheiat, din motive bine cunoscute, pace separată cu Puterile Centrale (Tratatul de la Bucureşti, din 7 mai 1918). În pofida faptului că Antanta asigurase România că, la sfârşitul războiului, un şir de teritorii din cadrul Austro‐Ungariei vor fi unite cu Regatul, la Conferința de Pace delegația română a trebuit să aducă argumente pentru a se recunoaşte dorința românilor din Vechiul Regat şi aspirațiile românilor din Transilvania, Bucovina şi Basarabia de a trăi în cadrele unui singur stat.

    Problema basarabeană a devenit obiect de discuții între reprezentații diverselor cercuri europene imediat după proclamarea armistițiului şi demararea tratativelor de pace. Puterile învingătoare au inclus însă chestiunea Basarabiei în setul de probleme legate de soarta Rusiei în general. Din cauza faptului că Occidentul nu a avut o politică clară în ceea ce priveşte gradul de susținere a diverselor forțe care doreau să cucerească puterea în Rusia, precum şi la limitele acceptabile ale pretențiilor teritoriale ale forțelor respective, atitudinea diplomațiilor vest‐europene față de Basarabia a fost caracterizată de ezitări şi tergiversare continuă. Astfel, la 8 februarie 1919, Comisia pentru chestiuni teritoriale a decis să nu se ia nici o hotărâre care ar putea compromite în vreun fel reconstituirea integrală a Rusiei. Excepție făcea doar Polonia, a cărei independență a fost recunoscută chiar de la început de Guvernul Provizoriu al Rusiei.

     La 2 iulie, după audierea prim‐ministrului român Ion I. C. Brătianu şi a reprezentantului rus Maklakov, Conferința Miniştrilor Afacerilor Externe ai Principalelor Puteri Aliate şi Asociate a declarat că, ținând cont de situația şi de interesele Rusiei, nu este posibilă soluționarea chestiunii basarabene. Delegația politică rusă a elaborat şi adresat Conferinței de Pace mai multe memorii şi note prin care a afirmat interesul Rusiei față de Basarabia. Reprezentanții ruşi  au propus efectuarea unui plebiscit în cele patru județe în care populația era aproape în întregime românească, sperând că şi acestea vor putea fi alipite Rusiei.

     Un obstacol în plus în recunoaşterea reîntregirii naționale îl constituia prezența unor grupuri etnice mai mult sau mai puțin numeroase în provinciile recent unite cu Regatul României. Profitând de includerea unor minorități naționale în cadrul României Mari, puterile aliate au condiționat recunoaşterea unirii de asumarea unor obligații ferme privind asigurarea drepturilor comunităților etnice. În acest sens, la 9 decembrie 1919, la Paris, România a semnat Tratatul privind minoritățile naționale, fapt care a deschis calea consacrării internaționale a întregirii teritoriale.

     Victoriile bolşevicilor asupra armatelor alb‐gardiste au pus, însă, capăt viselor celor care urmăreau restaurarea Rusiei republicane sau monarhist constituționale. Occidentul nu avea nici o obligație față de comuniştii lui Lenin, care nu se bucurau de popularitate în lumea democratică şi nici nu aveau pârghiile politico‐diplomatice ale cercurilor ruseşti anticomuniste. Astfel, România a putut să acționeze fără a avea opoziția delegației ruse, rămasă fără țară.

     La 3 martie 1920, guvernul român a primit asigurarea puterilor aliate că României i se va recunoaşte dreptul de suveranitate asupra Basarabiei de către Consiliul Suprem. Această atitudine a fost definitiv oficializată în convenția din 28 octombrie 1920, semnată la Paris de Marea Britanie, Franța, Italia şi Japonia, pe de o parte, şi România, pe de altă parte.

 

Sursa: Ștefan Purici, Istoria Basarabiei