Legislatia represiva in Romania comunista

    La 27 februarie 1948 era republicat Codul Penal. Astfel, dacă în articolul 1 din Dispoziţiile generale ale Codului Penal în varianta sa din 1948 se prevedea la alineatul 1 că nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă care în timpul când a fost săvârşită nu era prevăzută de lege şi nici condamnat la alte pedepse sau supus la alte măsuri de siguranţă, prin Decretul nr. 187 din 30 aprilie 1949, acest alineat era reformulat, pierzându-şi esenţa, întrucât nu se mai menţiona principiul neaplicării retroactive a prevederilor penale. Dacă în varianta Codului Penal din 1948 se stabilea la alineatul 2 al articolului 1 pedepsirea faptelor socialmente periculoase, arătate la următorul paragraf ca acele fapte care prin natura lor sau prin felul comiterii aduc atingere sau pun în primejdie siguranţa statului sau ordinea socială, prin Decretul 187 din aprilie 1949, alineatul 3, textul era astfel reformulat: Faptele considerate ca periculoase pentru societate pot fi pedepsite şi atunci când nu sunt anume prevăzute de lege ca infracţiuni, urmând ca pentru incriminarea lor să fie utilizate dispoziţii legale pentru infracţiunile asemănătoare. Acest text oferea practic puteri discreţionare organelor de urmărire penală, fiind utilizat în speţă de către Securitate, care în anchetele sale a folosit din plin, sub coordonarea consilierilor sovietici tehnica probelor indirecte şi incriminarea prin analogie atunci când s-au stabilit infracţiunile.

  Principalele prevederi penale cu caracter represiv între 1948-1964 au fost cuprinse la Titlul I, Crime şi delicte în contra statului din Cartea a II-a, Crime şi delicte în special, din Codul Penal al RPR. Cu modificări care ţin de cuantumul unor pedepse sau de lărgirea spectrului incriminărilor, acestea au rămas în general cu acelaşi conţinut în primele două decenii de regim comunist. Se poate sesiza totuşi o drastică înăsprire, care a constat în creşterea atât a pedepselor, cât şi în cea a posibilităţilor de acuzare aflate la îndemâna organelor de cercetare penală ale Securităţii, operată prin Decretul 318 din 195811. Nu întâmplător, întrucât în acel an s-a petrecut retragerea trupelor sovietice din RPR, pedepse exemplare  au fost prevăzute la Secţiunea I, înalta trădare, articolele 184-188 şi 190-192, care incriminau crima de trădare de patrie, colaborare cu duşmanul pe timp de pace sau de război sau divulgarea de secrete privind capacitatea de apărare a ţării. Articolul 189 pedepsea tot cu moartea actul incriminat îndreptat contra unui aliat cu care România luptă în comun. Sunt prevăzute pedepse cu moartea pentru spionii străini prinşi pe teritoriul României, iar în paragraful următor al aceluiaşi articol este incriminată transmiterea de secrete statelor străine, organizaţiilor contrarevoluţionare sau persoanelor particulare, când acestea sunt în serviciul unor puteri străine. Acest text a fost introdus în Codul Penal prin Decretul nr. 202 din 1953 la acea dată pedeapsa maximă prevăzută fiind de 25 de ani. În urma Decretului 318, ea a fost majorată la muncă silnică pe viaţă.

    Foarte des utilizate în condamnarea opozanţilor politici ai regimului în anii de maximă represiune (între 1948-1952 şi 1957-1959) au fost articolele 207-218 din Capitolul II privind Crime şi delicte contra siguranţei interioare a statului, grupate în Secţiunea I, Atentatul şi complotul contra ordinii constituţionale şi sociale a RPR, Secţiunea I bis, Subminarea economiei naţionale şi sabotajul contrarevoluţionar şi Secţiunea II, Alte crime şi delicte în contra siguranţei interioare a statului. Articolele din conţinutul acestui capitol al Codului Penal al RPR au fost fie adăugite prin Decretul 202/1953, fie modificate în sensul înăspririi pedepselor prin Decretele 318/195 şi 1/1959.

   Articolul 207, care pedepseşte actele de teroare, a avut în prima sa variantă din 1948 o formulare mai puţin impregnată de spiritul ascuţirii luptei de clasă. Se stipula că acela care comite acte violente sau instigări in scop de a schimba forma constituţională a RPR este vinovat de crima de surpare a ordinii constituţionale, prevăzând pentru această infracţiune pedepse cu închisoarea între 5-10 ani şi degradare civică de la 3 la 5 ani. Prin Decretul 318/1958, actele violente devin „acte de teroare”, fiind pedepsite cu moartea şi confiscarea averii. Se adaugă două noi alineate, care prevăd sancţionarea cu muncă silnică de la 5 la 25 de ani şi degradare civică vreme de 10 ani pentru ameninţarea cu săvârşirea unor acte de teroare împotriva vieţii, integrităţii corporale ori a sănătăţii membrilor organelor de stat sau a persoanelor care desfăşoară o activitate cu caracter obştesc, comisă în legătură cu activitatea acestora, respectiv cu închisoare corecţională între 3 şi 12 ani şi interdicţie corecţională de la 1 la 5 ani pentru orice altă ameninţare sau defăimare a persoanelor arătate la alineatul precedent, comisă prin orice mijloace.

    O armă redutabilă împotriva opozanţilor regimului sau a celor care, fără să se opună comunismului, nu îi apreciau, mai mult sau mai puţin deschis, ţelurile şi mijloacele, s-a dovedit a fi complexul de incriminări prevăzute în paragrafele articolului 209. Acest articol care pedepsea uneltirea contra ordinii sociale a suferit practic cele mai numeroase modificări faţă de forma sa iniţială, ajungând în anii de intensificare a represiunii un instrument penal foarte des folosit în formularea concluziilor de învinuire de către anchetatorii Securităţii.

    Cea mai substanţială adăugire a prevederilor penale de la articolul 209 s-a făcut prin Decretul 202 din 1953, când s-a introdus Secţiunea 1 bis, care condamna subminarea economiei naţionale şi sabotajul contrarevoluţionar. Prin articolul 209 indice 1, aceste acte, săvârşite în instituţii sau întreprinderi de stat „în scop contrarevoluţionar, în folosul foştilor proprietari sau organizaţiilor capitaliste interesate” se pedepseau cu muncă silnică între 5 şi 25 de ani şi confiscarea totală ori parţială a averii. Când consecinţele au fost ori ar fi putut fi grave, se putea dispune pedeapsa maximă: condamnarea la moarte.

    Legislaţia penală, cuprinsă în Codul Penal şi în legile speciale sau decretele publicate în Buletinul Oficial care l-au modificat şi completat în primele două decenii, a fost adăugită cu o serie de măsuri legislative de natură să contureze mai exact cadrul de acţiune şi să mărească eficienţa organelor represive. Acestea au constat în aşa-numite măsuri administrative luate de către organele Ministerului Afacerilor Interne asupra unor categorii de persoane, în baza unor decrete şi hotărâri ale Consiliului de Miniştri care au avut în majoritatea lor un caracter secret. Secretizarea acestor măsuri represive a fost întreprinsă din mai multe raţiuni. Mai întâi, ele veneau în contradicţie cu prevederile constituţionale care enunţau  drepturile şi libertăţile cetăţenilor, pe care le încălcau în mod flagrant, dar şi cu declaraţiile pompoase ale autorităţilor comuniste privind libertatea care domnea în România. Chiar Codul Penal, o lege publică în esenţa ei, a fost modificat prin adăugirea unui articol care nu a fost niciodată publicat. Decretul cu nr. 62 din februarie 1955 a completat Codul Penal cu articolul 193 indice 1. În textul acestui articol era incriminată activitatea intensă contra clasei muncitoare sau a mişcării revoluţionare, desfăşurată într-un post de răspundere în aparatul de stat sau într-un serviciu secret pe timpul regimului burghezo-moşieresc, pedepsită cu temniţă grea pe viaţă şi confiscarea totală a averii. Al doilea paragraf stipula: Dacă fapta prevăzută în alineatul precedent a fost săvârşită într-un alt post decât întrunul de conducere, pedeapsa va fi de detenţiune grea de la 5 la 25 de ani şi confiscarea totală ori parţială a averii. În baza prevederilor citate, nepublicate în nici o ediţie a Codului Penal, au fost judecaţi şi condamnaţi în 1955-1956 foşti angajaţi ai Poliţiei, Siguranţei şi Serviciului Secret, arestaţi în anii 1948-1950.

Sursa: Vladimir Tismaneanu, Raport final al dictaturii comuniste in Romania