Bombardarea Ploieștiului de către aliați

     România ocupa de departe locul I în producţia de ţiţei brut, iar Ploieştii între centrele petroliere europene. Tocmai de aceea, tăierea aprovizionării cu petrol românesc constituia o serioasă lovitură pentru efortul militar german, iar bombardarea regiunii Ploieşti era recomandată. După cum, la 13 mai 1942, generalul George V. Strong, din conducerea lui G-2, îi evidenţiase generalului D. D. Eisenhower importanţa strategică a Ploieştilor. Ploieştii deveneau, astfel, pentru perioada următoare, obiectivul de maximă prioritate al bombardamentelor americane. Şi rezultatul unor atare propuneri nu a întârziat să fie concretizat, încă de pe atunci când forţele nord-americane se aflau „în preajma” Europei, în Africa de Nord. Preparativele pentru bombardarea Ploieştilor de către avioanele americane decolând de la cele mai diverse baze (Sevastopol – 380 mile; Ekaterinoslav – 650 mile; El Adem, Cirenaica – 900 mile; Fuka, Egipt – 1 050 mile) au fost examinate în detaliu. La 12 iunie 1942, la o săptămână după ce Congresul american a oficializat intervenţia stării de război între SUA şi România, Bulgaria şi Ungaria laolaltă, 13 fortăreţe americane de tipul B-24, cu baza de pornire la peste 1 300 de mile (Fayid, Egipt), au atins Constanţa şi îndeosebi Ploieştii (rafinăria Astra Română). Numele cod al operaţiunii a fost Halpro, iar succesul a fost modest.

     În istoria celui de-al doilea război mondial, raidul aviaţiei aliate asupra Ploieştilor din 1 august 1943 (denumirea-cod: Tidal Wave/Valul nimicitor) ocupă un loc special din numeroase puncte de vedere: pregătire, execuţie, forţe participante (de ambele părţi), semnificaţia loviturii, implicaţiile militare, politice, economice şi psihologice.

      Pentru executarea lui Tidal Wave, programată după debarcarea în Sicilia (operaţiunea Husky, 9 iulie 1943), a fost desemnată Forţa aeriană americană IX, de sub comanda colonelului  Lewis H. Brereton, cu baza în Africa de Nord, în zona Benghazi. Antrenamentele grupurilor de aviaţie din subordine s-au desfăşurat, într-un ritm susţinut, asupra unui fals Ploieşti, mai ales în ultima decadă a lunii iulie 1943, toate ţintele vizate fiind atinse într-un timp pe deplin satisfăcător. Finalmente, lui Brereton i-au fost destinate 178 de bombardiere de tipul Liberator B-24, împărţite în mai multe grupări – Liberando, în faţă, Traveling Circus, Pyramiders, Eight Balls  şi Sky Scorpions, fiecare având de atins obiective distincte: rafinăria Colombia Aquila, rafinăria Creditul Minier – Brazi, rafinăria Vega, societatea Concordia, rafinăriile Orion, Speranţa  Standard, Petrol Block, rafinăria Româno-Americană, rafinăria Astra Română si rafinăria Steaua Română – Câmpina.

     Atacul bombardierelor americane asupra rafinăriilor din Ploieşti şi Câmpina s-a declanşat în jurul orei 13,45 prelungindu-se 27 de minute. Unele obiective au fost integral ratate: nava amiral a grupului Liberando  survolează obiectivul rafinăria Româno-Americană, fără să-l atingă. Obiectivele rafinăria Steaua Română din Câmpina şi rafinăria Astra Română au fost atinse, suferind pierderi în proporţie de 20-30%, oricum inferioare Creditului Minier, creditat cu distrugeri în proporţie de 75%.

    Elementele neprevăzute intervenite s-au conjugat cu o eroare de apreciere comisă de americani înainte de declanşarea lui Tidal Wave: ei nu au stabilit cum se cuvine ori au ignorat  capacitatea şi posibilitatea practică de ripostă a forţelor române şi germane de apărare în regiunea Ploieşti.

     Pierderile înregistrate de americani aveau să fie foarte grele. Ele au fost comunicate ca atare Congresului SUA, la 16 august 1943, de către preşedintele F. D. Roosevelt: 53 de avioane distruse, 37 grav avariate, altele ajunse pe diverse aeroporturi aliate ori neutre şi numai 88 revenite la bază, în Benghazi, dar şi acelea avariate în proporţie de 2/3. Importante au fost pierderile echipajelor; din 1 726 aviatori aliaţi angajaţi în lupta deasupra zonei petrolifere, 310 au murit, 130 au fost răniţi, 108 au fost făcuţi prizonieri, iar 79 internaţi în Turcia.

      Pagubele provocate de americani la 1 august 1943 nu au fost foarte importante. Remedierea obiectivelor atinse a fost posibilă în numai câteva săptămâni după efectuarea raidului. Semieşecul suferit i-a determinat pe Aliaţi ca, în perioada 2 august 1943-4 aprilie 1944, să suspende bombardamentele aeriene asupra zonei petrolifere. Ele aveau să fie reluate sistematic în după-amiaza de 5 aprilie 1944, prelungindu-se până în august 1944, fiind atinse rafinăriile: Astra Română, Româno-Americană, Vega, Orion, Colombia, Creditul Minier, Standard, Xenia.

 

Sursa: Gheorghe Buzatu, O istorie a petrolului românesc