Reforme rusești în Basarabia în a doua jumătate a sec. XIX

     Înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei a accentuat şi mai mult necesitatea înfăptuirii unor reforme economice şi sociale care ar scoate imperiul din criza ce se agravase. După încheierea războiului, o parte a intelectualității ruse a început să ceară tot mai insistent eliberarea țăranilor din şerbie şi împroprietărirea lor. La 19 februarie 1861, țarul Alexandru al II‐lea (1855‐1881) a promulgat decretul prin care țăranii au fost declarați liberi.

     Reforma agrară în Basarabia a avut particularitățile sale. În Moldova, dezrobirea țăranilor fusese înfăptuită încă din anul 1749 de către Constantin Mavrocordat, iar administrația rusă, după 1812, nu a îndrăznit să lege țăranii de pământ. În anul 1858, conform rescriptului lui Alexandru II, în Basarabia a fost formată o comisie pentru elaborarea proiectului de eliberare a țăranilor aserviți, compusă din mari proprietari şi condusă de mareşalul nobilimii din Basarabia, Mihail Cantacuzino. Reforma țărănească, din 19 februarie 1861, nu s‐a aplicat asupra majorității țăranilor din Basarabia, ci doar asupra țiganilor iobagi. Spre deosebire de țăranii iobagi ruşi, țiganii basarabeni n‐au fost împroprietăriți, fiind trecuți doar în categoria de țărani. Pentru dreptul de a folosi pământul moşierilor, noii țărani trebuiau să presteze proprietarilor boierescul şi alte obligații. Ei se vor elibera definitiv în anul 1868. Pentru a‐şi susține interesele, nobilimea a trimis la împărat o delegație condusă de marii latifundiari Constantin Moruzi şi Nicolae Cantacuzino. Vreme de câțiva ani, nobilii basarabeni au reuşit să blocheze reforma. Inevitabil, opoziția moşierilor față de împroprietărirea sătenilor a provocat nemulțumirea țărănimii. De la 1861 şi până la 1868, când s‐a trecut la împroprietărirea sătenilor, în provincie au fost înregistrate 46 răzmerițe țărăneşti.

      În ceea ce priveşte împroprietărirea țăranilor, ea s‐a făcut la o scară mai largă decât în celelalte gubernii ale Rusiei, iar terenurile au trecut direct în mâinile țăranilor şi nu în proprietatea obştii săteşti. Mărimea suprafeței de împroprietărire a fost stabilită în funcție de zonă, fertilitatea solului şi densitatea populației. Conform statisticii ruseşti, repartiția pământului în medie pe o familie de țărani urma să fie cuprinsă între 8 desetine în județul Orhei şi 13,5 în județul Akkerman.

      La 23 decembrie 1869 au fost introduse Regulile privind amenajarea funciară şi administrativă a țăranilor statului din Basarabia. Potrivit acestor Reguli, în proprietatea țăranilor statului erau trecute toate terenurile ce se aflau în posesia lor în acel moment. Dreptul de răscumpărare nu a fost limitat în timp. În medie, unei persoane recenzate i‐au revenit 7,9 desetine. Pentru «nadel»‐urile primite de țăranii statului răscumpărarea a fost fixată în valoare de 46 copeici pentru o desetină sau de 3 ruble 63 copeici pentru «nadel», mai mică decât pentru țăranii obişnuiți. La 1875, 13,5 mii de familii de țărani ai statului posedau 259.000 desetine de pământ, în medie 19 desetine de fiecare familie, care a achitat taxa de 9 ruble şi 13 copeici pentru parcelă. Conform datelor statistice, pe parcursul realizării reformei agrare, din diferite motive, nu au fost împroprietăriți toți țăranii cu mărimea necesară a lotului de pământ. De exemplu, în județul Hotin, numai o mică parte a țăranilor a primit pământ, marea majoritate fiind împroprietărită cu loturi mai mici decât prevedea legea.

     La 4 februarie 1875, a fost soluționată problema răzeşilor. Această categorie socială a fost cea mai dezavantajată, primind pământ mai puțin decât țăranii la 1868, dar cu aceleaşi niveluri de răscumpărare. Răzeşii au primit între 3,3 şi 8 desetine de fiecare familie.

      Desființarea şerbiei în Rusia a distrus vechea ordine socială în care marea masă a poporului era privată de cele mai elementare drepturi. Pregătind şi realizând reforma agrară, autoritățile țariste au ajuns la concluzia potrivit căreia, odată cu eliberarea țăranilor de sub controlul boierilor, preoții trebuie să devină factori care să poată înfrâna pornirile revoluționare ale maselor şi cultiva loialitatea față de regim şi monarhie. Pentru a atinge aceste obiective, au fost luate măsuri în direcția îmbunătățirii statutului clericilor şi a reorganizării comunităților bisericeşti. Astfel, s‐a hotărât introducerea principiului eligibilității în numirea reprezentanților preoțimii în structurile administrative eparhiale (principiu ce exista în biserica moldovenească, dar anulat după anexarea Basarabiei) şi înființarea congreselor eparhiale ale preoțimii. În atribuția congreselor eparhiale (primul a avut loc în martie 1868) intra controlul asupra stării materiale a şcolilor parohiale, ulterior şi dezbaterea unor probleme generale ale eparhiei. De asemenea, au fost înființate congresele protopopeşti, care dezbăteau chestiuni legate de viața religioasă a enoriaşilor, raporturile între clerici, precum şi între clerici şi mireni, ajutorarea săracilor, orfanilor şi a văduvelor etc. Prin legea din 22 mai 1867, s‐a dispus ca la numirea preoților să nu se mai țină cont de vechiul principiu, potrivit căruia erau preferați candidații care aveau legătură de rudenie cu parohii morți sau demisionați. De asemenea, parohiile nu mai erau rezervate pentru copiii sau rudele preoților care le‐au ocupat anterior, iar noii numiți au fost scutiți de obligația de a aloca o parte din veniturile bisericii în folosul familiei predecesorilor lor. Prin legea din 11 iulie 1869, copiii clericilor, clopotarii şi paznicii bisericilor nu mai făceau parte automat din tagma duhovnicească, obținând dreptul de liberă alegere a profesiei, precum şi de a intra în serviciul statului. Pe baza acestor legi, puterea episcopului a crescut enorm, întărindu‐se centralismul în biserică. Pe de altă parte, preoțimea a fost desființată ca o clasă socială închisă, inaccesibilă elementelor din alte straturi ale societății.

     În Basarabia, aplicarea reformei administrative a fost amânată până în anul 1869. Una dintre cauzele tergiversării procesului de aplicare a reformei era neîncrederea autorităților locale şi a ministerului de Interne față de populația ținutului. Autorităților țariste le era teamă ca noile instituții de autoadministrare locală – zemstvele – să nu fie transformate în  bastioane ale opoziției față de puterea centrală. Zemstvele erau structurate pe trei niveluri: zemstva gubernială, zemstvele județene şi cele de voloste (plasă). Conform decretului, alegătorii organelor locale erau grupați în trei colegii: proprietari funciari, orăşeni şi țărani. Fiecare județ, în raport cu numărul contribuabililor, avea dreptul să aleagă un anumit număr de deputați în Adunarea județeană a zemstvei. Nici unul dintre cele trei grupuri sociale nu deținea majoritatea absolută, funcționând, din acest punct de vedere un echilibru fragil. Membrii adunărilor zemstvei erau aleşi pentru o perioadă de trei ani. Adunările erau convocate o dată pe an, pentru o sesiune de 10 zile. Preşedintele Adunării guberniale era mareşalul nobilimii. Şedințele acesteia se desfăşurau numai după ce avuseseră loc sesiunile zemstvelor județene. Adunarea gubernială a zemstvei era organul central care coordona şi dirija chestiunile cele mai importante, legate de funcționarea zemstvelor județene. Activitatea proprie consta în: împărțirea funcțiilor şi prerogativelor în administrarea diverselor ramuri ale economiei între zemstva gubernială şi cele județene; repartizarea pe județe a impozitelor către stat; gestionarea unor sume de bani din fondul special al zemstvei, cu scopul întreținerii drumurilor sau acordării ajutoarelor financiare zemstvelor județene; acordarea ajutoarelor pentru crescătorii de vite (acoperirea pagubelor de pe urma epidemiilor etc.); împărțirea între județe a sumelor destinate construcției închisorilor; stabilirea taxelor de indemnizație şi a impozitelor – în bani sau natură – pentru lupta cu insectele dăunătoare; aprobarea deciziilor zemstvelor județene. Una dintre funcțiile zemstvei ținea de asistența medicală şi serviciul veterinar. Aceasta se ocupa de înființarea spitalelor şi selectarea cadrelor medicale. În 1872, pe lângă Spitalul din Chişinău, a fost deschisă o şcoală de moaşe. La 1873, din cele 27 de spitale existente, 15 se aflau sub îndrumarea zemstvelor. Totuşi, la începutul anilor ’70, în Basarabia erau doar 13 medici angajați de zemstvă, iar în anul 1880 numai 32, ceea ce, evident, nu putea satisface necesitățile populației. În anul 1871, pentru sănătate au fost alocate 35.800 ruble, în anul 1880 ajungându‐se la suma de 124.700 ruble.

     Pe marginea proiectului reformei judiciare, guvernatorul militar al Basarabiei s‐a pronunțat pentru desfăşurarea procedurii de judecată în limba rusă, ca limbă oficială. De asemenea, s-a propus ca o parte dintre jurați să fie aleşi din rândul celor care cunosc limba română. În schimb nobilimea basarabeană, care a luat parte la discutarea proiectului de reformă judiciară la congresul din 1863, a propus ca limba oficială în judecătoriile locale să fie limba „moldovenească”, motivând decizia prin faptul că, până în 1828, limba „moldovenească” a fost limba oficială şi că majoritatea populației nu cunoştea limba rusă. În Basarabia, reforma judiciară a fost aplicată din anul 1869, determinând o nouă restrângere a sferei de acțiune a legilor moldoveneşti. Procesele urmau să se desfăşoare exclusiv în limba rusă. Noile instituții de judecată au fost inaugurate la 20 decembrie 1869, provincia fiind trecută sub jurisdicția Curții de justiție din Odesa. Cu această ocazie, la Chişinău au fost transferați mulți funcționari din guberniile ruseşti.

    La 14 mai 1867, a fost aprobat Regulamentul seminariilor şi al şcolilor inferioare duhovniceşti, prin care durata studiilor seminariale s‐a redus la şase ani, iar numărul de discipline şcolare s‐a redus – pe contul celor de cultură generală – până la 19 obiecte. Din programa şcolară lipsea limba română, instruirea desfăşurându‐se în limba rusă. În urma acestei măsuri, Seminarul teologic din Chişinău a finalizat faza de trecere la o instituție teologică de tip rusesc.

     La 22 august 1870, în Basarabia, a fost instituită comisia pentru introducerea reformei municipale, mai întâi la Chişinău, apoi în restul oraşelor. Comisia a întocmit listele alegătorilor pentru organele de administrare orăşenească şi i‐a divizat în categorii. În anul următor au avut loc primele alegeri în Duma orăşenească a Chişinăului. Ulterior, reforma municipală s‐a extins asupra oraşelor Akkerman, Bender, Hotin, Soroca şi a trei târguri: Păpuşoi, Turlaci şi Şabo. Reforma orăşenească în Basarabia a extins principiile de organizare şi activitate a zemstvelor şi asupra oraşelor, administrarea lor fiind eliberată de arbitrarul funcționarilor, dar nimerind, în mare parte, – ca şi zemstvele – în mâinile nobilimii. Nobilii, împreună cu burghezia orăşenească, administrau oraşele. De pildă, în anul 1910, din cei 51 de membri ai Dumei orăşeneşti din Chişinău, nobili erau 30 de persoane, sau circa 60%, iar în 1913 peste 53%.

 

Sursa: Ștefan Purici, Istoria Basarabiei