Organizarea scaunelor secuiești

    Organizarea secuilor a fost în mare măsură determinată de rolul lor militar-grăniceresc, consfinţit de regii Ungariei când această etnie a fost stabilită în părţile de est ale Transilvaniei, printre români, cum scrie Simon de Keza, pe la 1283-1285. La capătul unor oscilaţii de organizare, diviziunile teritoriului atribuit secuilor sunt numite, începând cu secolul al XIV-lea, mai precis în 1321-1327 şi în 1366, scaune. Scaunele secuieşti s-au definitivat, se pare, cu câteva decenii mai târziu decât cele săseşti, iar numele lor derivă de la „scaun de judecată”, comun unei arii largi în lumea medievală. Documentele amintesc, în general, şapte scaune secuieşti: Odorhei (numit iniţial Telegd), - cel mai important dintre ele -, apoi Mureş, Ciuc, Arieş, - singurul izolat în teritoriul comitatens -, Sepsi, Kezdi şi Orbo. În finalul secolului al XIV-lea apar şi scaune filiale, desprinse din celelalte, cum au fost Micloşoara (din Sepsi) şi Caşin (din Ciuc). Dregătorii scaunelor secuieşti s-au constituit treptat, prin îmbinarea tradiţiei locale cu exigenţele administraţiei civile şi militare din Regatul Ungariei şi din Transilvania. La început, cel mai de seamă dregător era hotnogul de scaun cu rol de şef militar şi cu atribuţii judecătoreşti. Documentele latine (din 1307 şi 1309) îl numesc pe şeful militar primi-pilus, dar curând s-a încetăţenit termenul de căpitan şi apoi de mare-căpitan. În afara căpitanului, un alt dregător era judele pământean, atestat la 13815 şi numit mai târziu jude scăunal. Acesta şi căpitanul scăunal prezidau instanţa de judecată a scaunului. La judecată putea asista la început întreaga comunitate, dar pe măsura destrămării legăturilor gentilice rolul esenţial trece asupra fruntaşilor, dintre care se alegeau şi asesorii juraţi (adesea 12). În 1426 este consemnată documentar şi funcţia de jude regal, ca reprezentant în scaun al comitelui secuilor şi, prin aceasta, al regelui. El controla justiţia scăunală, veghea la îndeplinirea poruncilor comitelui şi strângea gloabele cuvenite. El era numit de comite, dintre „familiarii” sau micii vasali ai săi. Cel mai înalt dregător, cu autoritate asupra tuturor scaunelor, era comitele secuilor (comes Siculorum), menţionat încă din secolul al XIII-lea şi numit (revocat) de rege, nu dintre secui, ci dintre marii nobili unguri. El avea cele mai înalte atribuţii militare, judiciare şi administrative, reprezentând şi mijlocul de control al puterii centrale asupra secuilor. Comitele secuilor a avut un timp sub jurisdicţia sa şi ţinuturi colonizate de saşi, anume districtele Braşovului şi al Bistriţei şi scaunele Mediaş şi Şeica. Uneori, comitele secuilor era şi titularul altor comitate, ca Maramureş şi Satu Mare (cazul lui Andrei Lackfi între 1342 şi 1351).   Când voievodul Transilvaniei era şi comite al secuilor, - ca pe vremea lui Iancu de Hunedoara, de pildă -, atunci vicevoievodul ţării era şi vicecomite al secuilor. 

    Comitele convoca şi prezida adunări (congregaţii) generale ale tuturor scaunelor sau doar ale câte unuia dintre ele. Prima menţiune a acestor adunări datează din 1344; până la jumătatea secolului al XV-lea, ele serveau, în principal, ca for de apel în cauze judiciare.

 

Sursa: Coord. Ioan Aurel Pop, Thomas Nagler, Istoria Transilvaniei, Vol. I