Istoric al comunității albaneze din România

     Legãturile albanezilor cu Tãrile Române sunt atestate documentar la sfârșitul sec. al XVI-lea, într-un document datat 12/24 martie 1595. Este vorba despre un raport redactat de trimisul împãratului Rudolf al II-lea în Țãrile Române, Giovanni de Marini Poli, și expediat din Alba Iulia consilierului imperial Bartolomeu Pezen, la Viena. În acest raport, Poli relata faptul cã domnitorul român Mihai Viteazul permisese unui numãr de 15 000 de albanezi, veniți de la Cervena Voda (sudul Dunãrii), sã se așeze în Țara Româneascã. Documentul citat este considerat primul act oficial care atestã existența unei comunitãți albaneze pe teritoriul românesc.

     Motivul pentru care o populaþie atât de numeroasã și-a pãrãsit teritoriile și a cerut îngãduinþa de a se stabili în Þara Româneascã este legat de înglobarea principatelor feudale albaneze în Imperiul Otoman. Dupã moartea eroului naþional albanez, principele Gheorghe Kastrioti Skanderbeg (1405– 1468), cel care a ținut piept cotropirii otomane vreme de aproape un sfert de secol, Imperiul Otoman și-a extins treptat puterea asupra tuturor teritoriilor locuite de albanezi. Migrația populaþiei creștine albaneze a început imediat dupã 1468, când mare parte dintre familiile nobiliare s-au stabilit în sudul Italiei. O altã direcție de emigrare a fost Peninsula Balcanicã, mai concret, principatele rãmase în afara influenței otomane.

     Pentru urmãtoarele secole, izvoarele istorice atestã prezența arnãuților (sau arbãnașilor – gãrzi domnești și boierești), precum și a negustorilor și meșteșugarilor albanezi în România, naturalizaþi însã în numãr relativ mic. Alte documente fac referire la originea albanezã a domnitorului moldovean Vasile Lupu (secolul al XVII-lea) și a familiei domnitoare Ghica. Unul dintre reprezentanþii acestei familii, prințesa Elena Ghica sau Dora d’Istria (secolul al XIX-lea) s-a numãrat printre sprijinitorii populaþiei albaneze din Imperiul Otoman. Mai trebuie amintitã aici și participarea albanezilor la mișcarea socialã a lui Tudor Vladimirescu, din 1821. Unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai acestei comunitãþi la rãscoala lui Tudor a fost Naum Panaiot Vechilargi, autorul unui alfabet original al limbii albaneze (tipãrit în Abecedarul din 1844). Familia bogaților negustori Vechilargi s-a stabilit la Brãila în primele decenii ale secolului al XIX-lea și a avut o poziție importantã în comunitatea localã.

    Perioada în care comunitatea albanezã din România a cunoscut o creștere semnificativã, atât din punct de vedere numeric, cât și economico-social, se plaseazã între a doua jumãtate a secolul al XIX-lea și anii 20 ai secolului al XX-lea. La aceasta au contribuit mai mulți factori, printre care și poziþia prietenoasã pe care oamenii politici români au avut-o fațã de mișcarea de eliberare naționalã a albanezilor de sub administrația otomanã. Mai cu seamã în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, deplasarea albanezilor cãtre România a luat proporții de masã. Conform unor surse oficiale, comunitatea albanezã din România numãra în perioada amintitã circa 30 000 de persoane. Principala zonã de proveniențã a membrilor acesteia este orașul Korcea (sud-estul Albaniei) și împrejurimile.

     În general, albanezii sosiți în Țãrile Române și, mai târziu, România, s-au stabilit în orașele mari – București, Constanța, Brãila, Galați, Ploiești, Craiova, Slatina, Focșani. Ceea ce i-a determinat sã aibã aceastã opþiune au fost meseriile pe care le practicau și în care s-au remarcat. Cei mai mulþi dintre ei au fost negustori, cârciumari, cofetari, patiseri, mici meșteșugari etc., prea puțini ocupându-se cu agricultura și zootehnia. Dupã 1912 (anul în care Albania a devenit stat independent), numãrul albanezilor care au emigrat în România s-a diminuat. Au continuat însã sã soseascã albanezi din Macedonia și Kosovo, determinați mai cu seamã de condițiile precare în care trãiau în teritoriul de obârșie.

 

Sursa: Coord.: Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Carol Căpiță, Istoria minorităților naționale